Neculai Crăciun avusese dreptate atunci, după cum a avut dreptate și în ’68, când l-a sfătuit pe Grancea să nu se arate la balcon când Ceaușescu își ținea discursul care l-a hrănit ani la rând „cățeii dintâi mor repede“ i-a zis și apoi i-a explicat că în doi ani, garda asta înflăcărată va fi schimbată. „Așa se face, ca să nu intre vecinul să-ți schimbe mobila, o schimbi singur. Ăl mare o să aibă nevoie de figuri noi, ca să rămână în scaun“. Așa a și fost. Nimeni nu s-a îndoit de Todor Grancea și de aceea l-a scos în față ca să mai potolească mârâiturile de la Moscova. Îi dăduse numai sfaturi bune și avusese grijă de Grancea. Doar că acum, Neculai Crăciun ajunsese la fundul sacului. Nu mai avea ce să dea. Și chiar dacă ar mai fi găsit câte ceva, Grancea nu mai era în situația în care să înțeleagă și să mai facă un gest, o mișcare cu folos. După cum chiar el spunea „suntem hipnotizați, ne mișcăm, dar nu știm ce facem. De când ăl mare a zis că România poate să facă bomba atomică, număr zilele. Nu din cauza bombei ci din cauza lui Arafat, să te pupi cu el și să te lauzi că ai o bombă atomică în cămară! Nu poți!“.
Neculai Crăciun îi dădea dreptate. Dar nu toată dreptatea. Desigur, Ceaușescu fusese cam nesăbuit, dar nimeni nu putea fi atât de surd, încât să nu audă cum se prăbușește lumea în jurul lui. Nici măcar Ceaușescu. Crăciun era mai degrabă convins că bomba aia era o „figură de stil“. Ăl mare voia să le spună celor care trăgeau preșul de sub picioarele șefilor din guberniile sovietice de peste hotare că, în cazul României, se va întâmpla ca în România: ori moare cu ei de gât, ori… Când i-a spus acest gând lui Todor Grancea acesta a pufnit și a adăugat: … ori moare singur! Așa a fost mereu la români. Cu toate acestea Todor Grancea nu făcea nimic. Nici el, nici ceilalți ca el. De aceea întrebarea lui „Ce mai fac intelectualii noștri?“ i s-a părut lui Neculai Crăciun o promisiune la care nu se aștepta. „Dar dacă totuși se gândește la o soluție?“ s-a întrebat. Atât de mult l-a bucurat „trezirea la realitate“ a lui Grancea, încât a hotărât pe loc să-i dezvăluie planul său de salvare. Intelectualii ăștia nu doar că erau o parte importantă, erau chiar cheia planului. Asta pentru simplul și evidentul motiv că orice schimbare, oricât de catifelată, oricât de violentă, orice ruptură chiar avea nevoie exact de acest mic amănunt – de oameni. În orice situație era nevoie de niște personaje care să preia în seama lor steagurile, stemele, lozincile. Noile steaguri, noile steme, noile slogane, cum le place intelectualilor să spună. Nu era ușor să-i găsești, trebuia să fie cât de cât cunoscuți, dar în același timp să se fi strecurat mai mult neluați în atenție nici de băieții cu ochi albaștri și nici de tovarășii din birouri și comitete. Trebuia să fie necunoscuți, dar în același timp să poată fi recunoscuți chiar în zăpăceala și confuzia care va urma. Trebuia să fie inteligenți, adică să se poată adapta la condiții, dar nu deștepți, ca să nu fie în stare să pună ei condiții. Trebuia să pară, măcar să pară, onești, idealiști, un pic naivi și sensibili la necazuri și nedreptăți, cum s-ar spune, să fie niște comsomoliști din ăia din cărți. Și tot ca ei, ăia din realitate, nu cei din cărți, să fie ținuți din scurt, cum s-ar spune, cu mâna prinsă în ușă. Asta era un fel de floare la pălărie – nu există cavaleri fără pată și fără dorințe. Trebuie doar să cauți. Dacă vei căuta, vei găsi!
Ah, băieții! Se descurcă și ei. Mai un articol, mai cinci minute la o dezbatere din asta mai cu ștaif – dacă aranjezi cu moderatorul îi dă cuvântul și peste rând, un prim-plan face cât un curs la Universitate. Rafael Cârlan, acela care e profesor la Liceul industrial știe să se vândă bine, are dicție, voce joasă, profundă și nu are mimică, e formidabil, nu clipește, nu-și mișcă obrazul, e de sticlă. Parcă e extraterestru. Când spune el că apa e udă, parcă atunci îți dai seama cât de udă e apa.
Se străduia să înțeleagă, în timp ce vorbea, de ce întrebase Grancea de ei. Era bucuros că întrebase, însă nu voia să-și ia dorința drept realitate. Ar fi fost prea bine ca Todor Grancea să fi fost preocupat de viitor, de ceea ce va urma. Părea și el hipnotizat, ca toți cei care ar fi putut lua o decizie de schimbare a lucrurilor. I-ar fi plăcut să fie așa, asta ar fi însemnat că el, Neculai Crăciun ar fi un om norocos. După câte înțelegea, ceea ce urma să se întâmple va fi la fel de neoprit, cum au fost și evenimentele din tinerețea lui Grancea, când în câteva săptămâni, totul a trecut în alte mâini. Doar că atunci totul se pregătise, se planificase destul de bine. Cine a avut inteligența să priceapă, încă din 1945, că nu mai este cu putință să salvezi ceva din România pe care o știau s-a salvat. Au trecut la comuniști, și-au donat casele, proprietățile la stat, la Partid, la ARLUS, oricui părea să fie parte din unda de cutremur, care era percepută de șobolani ori de iepuri cu două picioare, dar doar de ei, au devenit peste noapte progresiști, democrați, mai progresiști și mai democrați decât oricine, țineau conferințe, voiau să se afișeze pe la adunările unde se striga „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus“, cu toate astea, nu uitau să spună că sunt regaliști.
De data asta schimbarea va fi și mai rapidă și fără niciun fel de pregătire. Va fi destul de urât. Cam ca la cucerirea Vestului în America. Cine ajunge primul e stăpân. Iar indienii vor fi exterminați. Nimeni nu va avea nevoie de cei care au pătimit cu adevărat. Simpla lor prezență ar pune sub semnul întrebării motivele pentru care noii stăpâni vor ajunge să fie stăpâni. Chiar și pe el, care nu voia să fie stăpân, ci doar să stăpânească, l-ar încurca.
Toți naivii ăștia care iau în serios jocurile de putere, sunt niște încurcă-lume. Dacă n-ar fi fost vigilent și talentat, chiar marele lui proiect „Fata Morgana“, planul său de rezervă, în care, și intelectualii lui Grancea aveau un loc important, se ducea pe copcă. Inginerul Valer Negrea-Negrescu era chiar la marginea naivității care, spre deosebire de prostie, e molipsitoare, se ia, se apucase să se dea important în fața unui maistru al său. La început, nu și-a dat seama dacă o făcea pe conspiratorul sau chiar era. Îi împuia mintea maistrului, care era odihnită, ca la orice maistru care e doar un maistru, iar Părăluță acesta l-a luat în serios pe inginer. Și cum să nu-l ia, era șeful lui, deși habar nu avea de meserie, ca toți inginerașii. Dar l-a luat în serios pentru că maistrul avea un defect. O slăbiciune. Citea cărți. Nu chiar ca nevastă-sa, totuși citea. Și pe măsură ce citea avea impresia că lumea din jur seamănă cu o femeie. Cu cât o dezbraci de ceea ce se vede, cu atât devine mai misterioasă și ți se pare că ți se cuvine. L-a luat în serios pe Valer Negrea-Negrescu, un om deștept și de aceea de neînțeles în adevăratele sale gânduri și a trebuit ca el, Neculai Crăciun, să ia măsuri. Se băgase pe fir un maior-colonel ce-o fi fost și din cauza asta a trebuit să-l bage pe maistrul Părăluță la balamuc. N-a avut altă soluție și i se potrivea maistrului: noaptea scria pe pereți, pe zidurile blocurilor, îi convenea, el stătea cu chirie la casă, lozinci chiar dușmănoase. Trebuia să facă tot ce era de făcut să-și salveze planul. Planul lui ultrasecret de salvare. Nu și-a făcut probleme morale, nu poți să faci omletă fără să spargi ouăle, așa zicea Stalin. Marele Stalin. Numai pentru că spusese asta, garantându-i așa pe toți ticăloșii care slujeau idei curate și luminoase, merita să i se spună Marele Stalin!
Pe Părăluță l-a băgat la ospiciu, iar pe inginer l-a ascuns într-o gaură de mină, unde a înțărcat mutu’ iapa. Din nou se dovedise că Stalin avea dreptate, nu poți să faci omletă, fără să spargi ouăle! Dar niciodată viața nu respectă planurile, oricât de bune ar fi ele! „Fata morgana“, planul său de rezervă, „pentru orice s-ar întâmpla“, mergea înainte și chiar avea șanse de a se realiza. Chiar Todor Grancea putea să facă parte din el dacă va ști să se plieze! În afară de cei pe care îi folosea fără ca ei să-și dea seama, era o tehnică veche de când lumea, se numea „exploatare în orb“, în care subiectul acționa într-un anumit fel, dar habar nu avea ce face cu adevărat, toți ceilalți care se încadrau planului general o făceau de bună voie și fără să-i pună întrebări. Își vedeau de ale lor, nimic mai mult.
Multă vreme a crezut că Grancea – de care îl legau multe, începând cu „tinerețea revoluționară“, cum se spunea pe la diferite „mese tovărășești“, singurele situații în care cineva putea să-și dea seama de adevăratele relații și raporturi de forță care existau în cadrul „aparatului de partid“– va sta pe dinafară. Nu-l mai credea în stare să o ia de la capăt, în noile condiții ce se vor arăta. Îl considerase întotdeauna pe Grancea un politician inteligent, cu apucături de bandit cumsecade, așa cum erau mai toți din generația sa, poate el un pic mai mult bandit decât cumsecade, dar incapabil să înțeleagă vreodată că într-adevăr lumea sa s-a terminat. Că e Kaputt! Că se poate pierde într-o noapte tot ce ai câștigat într-o viață, iar cauza să fie simplul fapt că nu vrei să pierzi chiar totul. Neculai Crăciun era convins că pricepuse la timp și până la capăt adevărul despre ceea ce va urma. Nici nu era greu dacă erai atent la ceea ce se petrecea în jur, începând cu Moscova. Acolo, la Moscova, se afla capătul firului care, odată tras, va duce la destrămarea întregii țesături. Toți interesații și toți naivii, adică exact aceia care îi credeau pe cuvânt pe interesați, știau un singur lucru – atâta vreme cât Moscova rămâne fermă pe poziție, nu aveau de ce să-și facă griji. Viața, așa cum o știau ei, va merge înainte, icnind, oftând, gâfâind, dar va merge. Asta era viața lor! Doar că acolo, la Moscova, ceva ireparabil se produsese – prea le plăcea să o ducă fără griji, se îndrăgostiseră de mașinile, de banchetele, de vilele și de hainele, băutura și haleala adusă din Europa, ori din America, lucruri incomparabil mai bune și mai ieftine pentru ei decât făcăturile din Cehia, din Ungaria ori din România. Constataseră că tot ce venea din „lagărul socialist“ costa, de fapt, enorm. I-a costat și Budapesta în ’56, i-a costat și Cuba, tot timpul, plus criza rachetelor, i-a costat usturător Praga în ’68 și se săturaseră de costurile pe care le plăteau din cauza arabilor și, mai ales, din cauza Afganistanului care devenise un buboi care amenința să infecteze întregul organism. Aveau semne în Caucaz și în Baltica. Așa că se hotărâseră să vândă ce aveau de vândut și să cumpere ce le place. Iar primul lucru care se putea vinde erau lagărul și barăcile din jur. Nu mai produceau nimic competitiv și mai avea și pretenții. Se părea că și dacă le-ar fi făcut cadou, nu erau amatori prea mulți să le ia. Erau o adevărată pacoste cu milioanele lor de trântori, cu industria lor de mâna a șaptea, cu arțagul intelectualilor cărora nu le plăcea comunismul, iar capitalismul le mirosea urât, cu țăranii lor care urau orice însemna stat. Dacă nu îi dorea nimeni, să se descurce! Iar asta însemna o mare confuzie generală, o bulibășeală fără margini, o anarhie bine organizată doar de cei care știu despre ce este vorba. Iar el, Neculai Crăciun, întotdeauna a știut despre ce se vorbește în propoziție! Asta era meseria lui. Asta era soarta lui – să știe! Și să fie atent dacă mai sunt și alții care știu sau măcar vor să știe.
Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească