A coborât cu liftul până la parter, acolo deja scoseseră paturile și două femei de serviciu spălau de zor mozaicul tocit de pe jos. Doar mirosul acela amestecat mai persista. Poate ar trebui să folosească un detergent, s-a gândit, dar n-avea rost să intervină. A coborât la subsol. Când a intrat în uriașa încăpere unde începuse să miroasă greu, într-adevăr nu mai era de întârziat cu expedierea cadavrelor, în curând vor începe să zemuiască, l-a văzut pe colonelul Panduru aplecat peste morți. Încercă să înțeleagă ce face, însă nu-și dădu seama. Panduru s-a ridicat, avea fața înroșită de efort sau din alt motiv. „Ce faci, ai rezolvat?“ l-a întrebat Crăciun. Întrebarea asta fusese cea mai aspră pentru colonel. Neculai Crăciun îl lăsase singur nu ca să-l caute în zadar pe Beniamin, ci să rezolve chestiunea. A dat din cap, aprobator, apoi chiar a spus:
– Am rezolvat. L-am găsit. Nu știu unde ne-a fost mintea, în camera de gardă n-am căutat. Acolo era. Stătea întins pe pat, cu un cearșaf până la bărbie și nimeni nu l-a luat în seamă. Probabil că au crezut că așteaptă să fie tăiat, ori așteaptă altceva. N-are importanță ce cred doctorii și asistentele, că nu era nimeni pe acolo când l-am găsit, chestia e că l-am găsit. Poți să-l vezi, e chiar lângă conducta de apă caldă, aia mare, vopsită în roșu. Apoi s-a aplecat din nou. Neculai Crăciun l-a auzit înjurând.
– Atunci e în regulă. Vine și camionul, trebuie să deschidem ușa dinspre stradă. Deci sunt patruzeci și șase? Cu proces-verbal?
Panduru a oftat zgomotos.
– Patruzeci și șase, sigur că patruzeci și șase. Fără haine, fără inele, fără verighete, bani și curați cum i-a făcut mama lor.
– Ce naiba te canonești acolo colonele, că nu văd mare lucru?
– O chestie de estetică!, zise ridicându-se Panduru.
Neculai Crăciun a făcut „aha!“ apoi s-a dus să deschidă ușa metalică, grea, care dădea în stradă. De la nivelul pardoselii până la ușă era turnată o rampă de beton pe care se introduceau sau se scoteau țevile, piesele, tăblăria legată de centrala de încălzire. Centrala, ca norocul, nu funcționa deoarece afară erau peste 25 de grade în cursul zilei. „Ah, dacă ar fi fost un pui de geruleț, cum ar fi trebuit să fie, cine ar mai fi ieșit pe uliță să dea jos guvernul?“ – zisese de mai multe ori. Dar era cald, nu era ger. Trebuia să se resemneze, toate își au un rost, iar rostului faptelor nu trebuie să te împotrivești. Dimpotrivă, oamenii inteligenți înțeleg din timp care este cursul faptelor și încearcă să se lase purtați de el. Unii chiar pot lăsa impresia că ei sunt cei care mișcă lucrurile. A sta îndărătnic, de-a curmezișul, nu e decât un semn de prostie. Nicidecum un semn de consecvență, cum ar spune cei prinși pe picior greșit.
Avea o problemă. Cine va încărca ditamai camionul? Avea de gând să-l someze pe șofer să nu părăsească în niciun caz cabina și să dea drumul la „Thermo King” încă din prima clipă. Era mai bine pentru toată lumea, și mai ales pentru șofer să nu vadă ce transportă. Putea presupune, treaba lui, dar nu trebuia să vadă, martorii spun doar ce au văzut, că de aia se cheamă „martori oculari“. Va trebui să-l oblige, dacă nu vrea, pe colonel. Ei doi vor face față, cu toate că morții sunt mai grei decât vii. O să-i încarce. Nu aveau încotro.
Afară era întuneric de-a binelea, din când în când pe cer se vedeau trasoare, erau trase aiurea, nu era nimic grav. Practic, în oraș lucrurile de lămuriseră. Armata era în cazărmi, doar câțiva ofițeri, pentru culoare, umblau pe străzi în coloanele de manifestanți, toată lumea era de acord că Armata trebuia înțeleasă, dacă au tras, asta este, ordinul e ordin, important este că nu mai trage. Ba chiar că fraternizaseră. O nebunie! Ordinul de sus spunea clar „muniție de război“ și „deschiderea focului“, iar ei jucau Hora Unirii! Nu avea cum să afle, dar nu era altă soluție, orașul urma să fie luat cu asalt de alte unități, care nu aveau de ce să sărbătorească, să fie entuziasmate că fraternizează cu mulțimea, deoarece ele nu împușcaseră pe nimeni. Nu aveau de ce să fie fericiți ofițerii sau răcanii care veneau către Timișoara, că mulțimea îi iertase pentru ce se întâmplase pe străzi, ziua și noaptea pentru că ei nu omorâseră pe nimeni. Urmau să omoare, asta e cu totul altceva. „Dacă nu-l dau jos pe Ceaușescu înainte de a se încăiera trupeții, avem război civil. Un război îngrozitor pentru că oamenii vor fi de o parte sau de alta, nu neapărat că așa vor ei, ci pentru că așa s-au nimerit, după adresa din buletin. Chiar că e o nebunie!“ Sub ochii lui și cu el împreună se organiza haosul.
Camionul a venit, chiar mai repede. A discutat scurt și amenințător cu șoferul, nu trebuia să-i lase nicio fărâmă de inițiativă. Apoi a coborât pe rampă în subsol și i-a explicat colonelului că oricum s-ar putea ca gradele lor să nu mai conteze în zilele care urmează, așa că, ar face bine să se obișnuiască cu munca de jos. Adică să hămălească încă din clipa aceea. Panduru a râs strâmb, i-a cerut voie să-și scoată vestonul de la uniformă, l-a scos și a rămas numai în cămașă. O cămașă din poplin, cum nu mai văzuse de multă vreme. Ar fi putut fi răutăcios și să-l întrebe dacă e de la magazie, din dotare. N-a făcut-o. Au muncit pe rupte aproape o oră și jumătate, trupurile celor împușcați erau grele și îi împiedicau la mers, mai ales că rampa se umezise, nimeni nu-și poate închipui câte feluri de zemuri și lichide se pot scurge dintr-un corp omenesc. Cei mai mulți erau oameni tineri, destul de bine făcuți, fără tatuaje ori semne distinctive care să te facă să-i ții minte. Colonelul Panduru urca în camion și-i trăgea de picioare pe dușumeaua din plastic undeva înăuntru, să facă loc celorlalți. Containerul era uriaș, putea transporta cam 250 de porci, agățați pe trei niveluri, în șiruri, de cârlige din inox. Cârligele erau mobile, pe țevi, le-au împins până în capăt, lângă cabina șoferului, să facă loc. Se simțea deja frigul, avea un motor puternic, mergea cu motorină. „Poate coborî până la minus 20 de grade“ i-a spus Crăciun colonelului, „dar n-o să suferi în cămașa asta a ta“. Panduru n-a zis decât „hai să terminăm, nu e treaba mea, eu doar trebuia să ți-i predau pe toți, nu știu cum ai făcut că m-ai pus la salahorie!“.
Neculai Crăciun îi apuca de ceafă cu amândouă mâinile și de fiecare dată simțea că îl străbate un frison, a suportat patru zeci și cinci de frisoane, de parcă ar fi fost străbătut de un curent electric. Asta era din cauza privirii morților. Aveau ochii deschiși, cu pupila dilatată, cu cercul irisului care își păstra culoarea din timpul vieții. Patruzeci și cinci de priviri îndeajuns de nedumerite, încât să-l facă să vomite. Dar nu avea ce și nici timp să se străduie să verse tot din el. S-a gândit că Panduru asta făcea, se chinuia să le închidă ochii. Normal că nu reușise. Nu se închid ochii morților după trei zile. Nu se mai pot închide.
Doar ultimul, cel de lângă țeava de apă caldă, avea ochii închiși. Când i-a prins gâtul în palme a simțit că era încă elastic, nu se instalase rigor mortis, ceea ce însemna că era un mort proaspăt. Avea o culoare ușor vineție în obraz, semn clar al unei morți prin sufocare. „E profesionist colonelul, l-a terminat cu perna, dacă îl împușca sângera și la ora asta“. Nu-i păsa de tânărul cu ochii închiși, nu știa cine este, putea să fie chiar Beniamin acela sau oricine altcineva. Micul său plan de încheiere a acțiunii nu avea legătură cu străduința lui Panduru de a completa lista „coletelor“. Când colonelul l-a prins pe ultimul mort de picioare și a început să-l tragă lângă ceilalți, Neculai Crăciun i-a bătut în portieră șoferului, „pornește motorul. Ambalează!“. S-a întors la ușa dată în lături a containerului, Panduru tocmai isprăvise și dădea să iasă, ghemuindu-se să sară din camion. Era ostenit, respira greu. Îl auzea cum răsuflă, întretăiat, pentru că era foarte aproape de el, altfel zgomotul motorului era exact cum și-l dorea, puternic, asurzitor. Atunci a scos pistolul său de serviciu, un Makarov la care ținea foarte mult, îl ținea permanent sub centură, la spate, l-a armat și a tras. A tras de două ori, să fie sigur. Deși era întuneric, era convins că n-a ratat, pentru că l-a auzit căzând pe spate, lovindu-se cu ceafa de ceva tare. A închis ușa dubei frigorifice, a vârât pistolul la locul său obișnuit, a bătut în portieră și s-a suit lângă șofer. „Fără oprire, la București. În Militari cobori și mă lași pe mine. Conduc eu până la destinație.“ Șoferul nici nu s-a uitat la el, a zis doar „Am înțeles, să trăiți“ și a demarat. Neculai Crăciun era preocupat doar de o singură chestiune, dacă la crematoriul „Cenușa“ îl aștepta cineva sau iarăși va trebui să hămălească. Iar de data asta era singur și „coletele“ mai multe cu unul, nu mai puține. Mormăi pentru el „uite, vezi, de-aia nu are ursul coadă, că au unii inițiative. Oricum problema era rezolvată, cu Panduru, fără Panduru“.
Își făcuse probleme degeaba. Chiar dacă nu-l așteptau pe el, crematoriul „Cenușa“ funcționa din plin. N-a avut altceva de făcut decât să supravegheze și să facă rost de un butoi de plastic în care a cerut să se pună cenușa. Era un butoi de pus murături cu capac. Nu s-a umplut decât pe trei sferturi. Când și-a exprimat nedumerirea, unul dintre incineratori i-a spus „Păi a mai văzut cineva să obțină cenușă din apă? Sau nu știați că omul e aproape tot doar apă? Apă și încă niște mărunțișuri!“. După alte 24 de ore, totul s-a terminat. Pentru mintea lui extrem de organizată, ce s-a întâmplat în dimineața zilei de 22 decembrie era de neînțeles. Părea că toată lumea, toată suflarea din România era hotărâtă să răstoarne orânduirea. Chiar și cei care o alcătuiau. Chiar și el. Haosul s-a instalat pe străzi și încetul cu încetul intra în clădirile puterii. Toată lumea era fericită, dar nu fericirea pe care ți-o dă faptul că ai câștigat la Loto, ci aceea pe care o încerci când îți dai seama că moartea te-a căutat și nu te-a găsit.
Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească