Istoricii au analizat Criza cubaneză a rachetelor nucleare din 1962 mult mai profund decât Criza Berlinului, care izbucnise cu un an înainte – scrie Generalul Brent Scowcroft în prefața cărții lui Fred Kempe „Berlin 1961”, din care vom prezenta câteva fragmente în această lună. În ciuda atenției ce i s-a acordat crizei cubaneze, ceea ce s-a petrecut la Berlin a influențat în mod mult mai hotărâtor felul în care s-a modelat perioada dintre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în 1945, pe de o parte, și unificarea Germaniei și dizolvarea Uniunii Sovietice în 1990 și 1991, pe de alta. Revolta berlineză din august 1961 a fost cea care a ancorat Războiul Rece în ostilitatea care va persista încă trei decenii, făcându-ne să rămânem închistați în obiceiuri, proceduri și suspiciuni care aveau să se stingă doar odată cu căderea Zidului, la 9 noiembrie 1989.
În plus, prima criză a evidențiat o tensiune deosebită. Potrivit părerii lui William Kaufman, un strateg al administrației Kennedy, care a lucrat atât la soluționarea crizei berlineze, cât și a celei cubaneze, „Berlinul a reprezentat cel mai grav moment din Războiul Rece. Deși am participat intens la Criza rachetelor nucleare din Cuba, personal, am considerat că înfruntarea berlineză, îndeosebi după ridicarea zidului, unde tancurile sovietice și cele americane s-au confruntat practic față în față, cu tunurile pregătite de tragere, a fost o situație mai periculoasă. La câteva zile de la izbucnirea crizei cubaneze, am avut indicii clare că rușii nu aveau intenția de a ne împinge până în pragul unui război…”
„În cazul crizei berlineze, nu am avut aceeași senzație.”
Contribuția lui Fred Kempe la descifrarea cât mai limpede a acelei perioade este valoroasă prin faptul că ea combină calitățile de povestitor ale unui jurnalist aflat la fața locului, aptitudinile analitice ale unui om de știință în domeniul politicii și utilizarea ca istoric a unor documente americane, sovietice și germane desecretizate pentru a oferi o înțelegere unică a forțelor și persoanelor care se află la originea construirii Zidului Berlinului – emblematica barieră care a ajuns să simbolizeze dezbinarea adusă de Războiul Rece.
Din păcate, istoria nu ne dezvăluie ce alte soluții ar fi existat. Cu toate acestea, această importantă lucrare a lui Kempe îndeamnă cititorul să reflecteze la întrebările cruciale privind Criza Berlinului care, la rândul ei, dă naștere unor probleme mai mari, referitoare la conducerea americană la nivelul președintelui.
Se putea pune capăt Războiului Rece mai devreme dacă Președintele John F. Kennedy ar fi stabilit altfel de relații cu Nikita Hrușciov? În orele de început ale administrației Kennedy, Hrușciov a eliberat piloți americani capturați, a permis publicarea în ziarele sovietice a versiunii necenzurate a cuvântării inaugurale a lui Kennedy, și, în cazul transmisiunilor posturilor de radio Europa Liberă și Libertatea, a redus bruiajul efectuat de către stat. Ar fi putut Kennedy să pună mai deplin la încercare posibilitățile deschise de gesturile conciliatorii ale lui Hrușciov? În cazul în care Kennedy ar fi tratat altfel cu Hrușciov la Summit-ul de la Viena din iunie 1961, conducătorul sovietic ar fi respins ideea de a închide granița Berlinului două luni mai târziu?
Sau, pe de altă parte, așa cum au sugerat unii analiști: Este posibil să considerăm acceptarea de către Kennedy a ridicării de către comuniști a Zidului în august 1961 drept cea mai preferabilă dintre soluțiile nefericite într-o lume pândită de primejdii? Kennedy a făcut binecunoscuta observație că prefera un zid războiului – și el avea motive să creadă că aceea era alternativa cu care se confrunta.
Acestea nu sunt chestiuni minore.
O altă întrebare ridicată de prezentarea captivantă a lui Kempe este dacă noi, peste ani și ani, vom putea privi Războiul Rece într-un mod mai nuanțat decât o facem în prezent. Războiul Rece nu a însemnat pur și simplu o răcire a relațiilor cu o Uniune Sovietică dornică să domine lumea; el a fost impus și de o serie de interpretări eronate care s-au susținut una pe alta privind intențiile celeilalte părți. În Berlin 1961, prezentarea erorilor apărute în comunicare și înțelegere între Statele Unite și Uniunea Sovietică într-un moment crucial dă naștere întrebării dacă nu cumva am fi putut obține rezultate mai bune în cazul în care am fi înțeles mai clar forțele interne, economice, politice și nu numai, care l-au silit pe rivalul nostru să adopte o asemenea atitudine.
Acestea sunt întrebări speculative la care nimeni nu poate răspunde cu certitudine. Cu toate acestea, analizarea lor în contextul lucrării este relevantă pentru abordarea viitorului, precum și pentru a înțelege trecutul. În paginile care urmează există indicii și avertismente care sunt deosebit de actuale pentru primul mandat al altui comandant suprem tânăr și lipsit de experiență, Președintele Barack Obama, care, ca și Kennedy, a venit la Casa Albă cu o agendă politică dornică să abordeze adversarii noștri cu mai multă pricepere și să înțeleagă mai bine ce se află dincolo de conflictele aparent insolubile pentru a le putea soluționa mai eficient.
Cunosc personal astfel de chestiuni și provocări din perioada în care Statele Unite trata cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, când am ocupat postul de consilier pentru probleme de securitate națională la Casa Albă, în mandatul Președintelui George W. Bush.
Cei doi președinți americani care au negociat cu Gorbaciov, Bush și Ronald Reagan, erau oameni care se deosebeau foarte mult. Cu toate acestea, amândoi au înțeles că nimic nu era mai important în încercarea de a pune capăt Războiului Rece decât modalitățile în care ei discutau cu omologul lor sovietic.
În ciuda faptului că a etichetat Uniunea Sovietică drept „imperiu al răului”, Președintele Reagan a avut cinci întâlniri la vârf cu Gorbaciov și a convenit nenumărate acorduri concrete care au contribuit la întărirea încrederii dintre cele două țări. Cum Zidul Berlinului a căzut în 1989, iar noi am acționat pentru realizarea unificării Germaniei, Președintele Bush a rezistat tentației de a exulta sau de a se bate cu pumnul în piept pentru acea reușită. El a transmise cu consecvență mesajul că ambele părți aveau de câștigat dacă Războiul Rece se sfârșea. Dovedind o asemenea moderație în declarațiile sale publice, Bush a evitat să le ofere adversarilor lui Gorbaciov din Biroul Politic motive pentru a schimba politicile promovate de el sau de a-l îndepărta din funcție.
Nu putem decât să speculăm dacă un Kennedy mai dur sau mai conciliant ar fi putut să modifice istoria în Berlinul anului 1961. Se poate afirma în mod indiscutabil că evenimentele petrecute în acel an au făcut ca Războiul Rece să devină și mai aprig, într-un moment în care ruptura lui Hrușciov cu stalinismul ne-ar fi oferit probabil primele posibilități de a ajunge la o detensionare a situației.
Berlin 1961 ne prezintă acele evenimente în modalități noi și uimitoare, explorând caracteristicile fundamentale ale celor două mari țări, Statele Unite și Uniunea Sovietică, mediul politic intern din fiecare; și rolurile cruciale jucate de personalitățile liderilor lor; pentru ca apoi să întrețeasă totul în relatări la fel de importante privind modul în care au acționat acei factori.
Berlin 1961 este o carte captivantă, cu o bibliografie bogată, care incită gândirea și surprinde drama acelor vremuri în peisajul colorat al Berlinului, și care sfidează părerile convenționale privind evenimentele din anii cei mai hotărâtori ai Războiului Rece.
Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Litera