„Cine deține Berlinul deține Germania, și cine controlează Germania controlează Europa” – Vladimir Lenin, citându-l pe Karl Marx
PUNCTUL DE CONTROL CHARLIE, BERLIN
9:00 D.A. VINERI 27 OCTOMBRIE 1961
În timpul Războiului Rece, niciodată nu existase un moment mai periculos.
Înfruntând noaptea umedă și plină de pericole, berlinezii s-au strâns pe străzile lăturalnice care dădeau spre Punctul de control Charlie. Ziarele din dimineața următoare au apreciat numărul acestora la aproximativ cinci sute, o mulțime apreciabilă, având în vedere că oamenii de acolo ar fi putut fi martori la primele lovituri ale unui război termonuclear. După șase zile de încordări crescânde, tancurile americane M48 Patton și cele sovietice, T-72, stăteau față în față la o azvârlitură de băț unele de celelalte – câte zece de fiecare parte, și câte altele douăzeci ținute în rezervă.
Înarmați împotriva burniței doar cu umbrele și jachete cu glugă, oamenii se buluceau în față pentru a găsi cele mai avantajoase poziții de pe Firedrichstrasse, Mauerstrasse și Zimmerstrasse, cele trei străzi la întretăierea cărora se găsea principalul punct de trecere dintre Berlinul de Est și cel de Vest pentru vehiculele militare, Aliate și civile, precum și pentru pietoni. Unii dintre ei stăteau pe acoperișuri. Alții, inclusiv numeroși fotografi și reporteri de știri, se aplecau de la ferestrele unor clădiri scunde, încă având tencuiala mușcată de gloanțe trase în timpul războiului.
Aflat la fața locului, reporterul CBS Daniel Schorr, cu glas baritonal și autoritar care dramatiza situația, îi anunța pe ascultătorii săi: „Războiul Rece a căpătat o nouă amploare în această seară, când soldații americani și ruși au luat poziții de confruntare pentru prima oară în istorie. Până în prezent, conflictul Est-Vest s-a purtat prin împuterniciți – germani sau alții. Însă astă seară, superputerile s-au confruntat prin mijlocirea armelor: zece tancuri scunde rusești și zece tancuri americane Patton, aflate față în față la mai puțin de o sută de metri unele de altele…”
Situația era îndeajuns de încordată pentru ca atunci când un elicopter american a zburat la mică înălțime pentru a supravegherea câmpului de bătălie, un polițist est-german, cuprins de panică, a strigat: „La pământ!”, iar mulțimea ascultătoare s-a aruncat cu fața în jos la pământ. În alte momente a domnit calmul. „Scena e bizară, aproape incredibilă,” a afirmat Schorr. „Infanteriștii americani stau în apropierea tancurilor, mâncând din gamele de popotă, în vreme ce est-berlinezii privesc dinapoia unei bariere din frânghie și cumpără covrigi, întreaga scenă fiind iluminată de reflectoarele plasate pe partea estică, iar tancurile rusești devenind aproape invizibile în bezna răsăritului.”
Prin mulțime s-au propagat zvonuri cum că în Berlin va izbucni războiul. Es geht los un drei Uhr („Va începe la ora trei dimineață”). Un post de radio din Berlinul Ocidental a anunțat că generalul Lucius Clay, noul reprezentant special al Președintelui Kennedy, se îndrepta spre graniță cu fast hollywoodian pentru a comanda personal primele focuri. Un alt zvon răspândit era că șeful poliției militare americane de la Punctul de control Charlie îl lovise cu pumnul pe un omolog est-german, și că ambii abia așteptau să lupte cu arma în mână unul împotriva celuilalt. Un alt zvon susținea că spre Berlin porniseră în marș companii sovietice pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna libertății orașului. De felul lor, berlinezii erau captivați de bârfe chiar și în cele mai nefericite momente. Având în vedere că mai toți oamenii din mulțime trecuseră printr-unul, dacă nu chiar prin două războaie mondiale, ei bănuiau că se putea întâmpla aproape orice.
Clay, care comandase operațiunile aeriene din 1948 care salvaseră Berlinul Occidental de o blocadă care durase trei sute de zile, declanșase confruntarea cu o săptămână mai înainte în legătură cu o chestiune pe care mai toți superiorii lui din Washington nu o considerau drept generatoare de război. Încălcând procedurile stabilite de cele patru puteri, poliția de frontieră est-germană începuse să le ceară civililor aliați să prezinte actele de identitate înainte de a pătrunde în zona sovietică a Berlinului. Până atunci, fusese suficientă existența plăcuțelor distinctive de înmatriculare.
Având din experiența sa personală convingerea că sovieticii vor ciunti drepturile Occidentului ca dintr-un salam moale dacă nu erau confruntați chiar în chestiunile cele mai neînsemnate, Clay refuzase și ordonase ca escorte armate să însoțească vehiculele civile prin punctul de control. Soldați înarmați cu puști cu baionetă și susținuți de tancuri americane flancaseră vehiculele care șerpuiau printre barierele din beton, vopsite în roșu și alb și așezate în zigzag ale punctului de control.
La început, atitudinea dură a lui Clay a dat roade: grănicerii est-germani au bătut în retragere. Curând, totuși, Hrușciov le-a ordonat trupelor sale să egaleze puterea de foc americană tanc pentru tanc și să fie pregătite pentru o escaladare a situației, dacă era necesar. Într-un efort ciudat și în cele din urmă nereușit de a păstra capacitatea de a tăgădui unele fapte ce ar putea declanșa un scandal politic, Hrușciov a ordonat ca însemnele naționale sovietice de pe tancuri să fie ascunse și ca tanchiștii să poarte uniforme negre, fără însemne militare.
Când s-au deplasat în acea după amiază pentru a împiedica operațiunea inițiată de Clay, tancurile sovietice au transformat neînsemnata dispută de frontieră cu est-germanii într-un război al nervilor între cele mai puternice țări din lume. Comandanții americani și sovietici care coordonau acțiunile din centrele de operațiuni de urgență din cele două zone ale Berlinului au analizat următoarele mișcări și au așteptat cu nerăbdare ordine de la Președintele John F. Kennedy și respectiv de la Premierul Nikita Hrușciov.
În timp ce liderii deliberau la Washington și Moscova, echipajele tancurilor americane, comandate de maiorul Thomas Tyre,e și-au măsurat cu ochi îngrijorați adversarii aflați dincolo de cea mai cunoscută graniță dintre Est și Vest. În cadrul unei operațiuni de noapte, desfășurate cu doar două luni și jumătate mai devreme, pe 13 august 1961, cu sprijin sovietic, trupele est-germane și poliția instalaseră primele bariere din sârmă ghimpată și posturi de pază pe toată circumferința de peste 175 de kilometri din jurul Berlinului Occidental pentru a stăvili exodul de refugiați a căror fugă amenința chiar existența statului comunist.
După aceea, comuniștii fortificaseră linia de frontieră cu blocuri de beton, mortar, șanțuri antitanc, turnuri de pază și câini de atac. Ceea ce lumea avea să cunoască sub numele de „Zidul Berlinului” a fost descris de Norman Gelb, corespondent al Mutual Broadcasting Network, drept „cel mai remarcabil, mai absurd plan de reorganizare urbană din toate timpurile… un zid care șerpuiește prin oraș și a devenit fundalul unui coșmar.” Jurnaliști, fotografi de știri, lideri politici, spioni importanți, generali chiar turiști se grăbeau să meargă la Berlin pentru a vedea cum figurativa Cortină de Fier a lui Winston Churchill căpăta formă materială.
Tuturor le era limpede că acea confruntare de tancuri de la Punctul de control Charlie nu reprezenta un exercițiu. Tyree se îngrijise ca în acea dimineață oamenii lui să încarce muniție de război în magaziile tancurilor. Iar mitralierele lor erau încărcate pe jumătate. Pe lângă acestea, tehnicienii instalaseră lame de buldozer pe câteva tancuri. În timpul exercițiilor de pregătire pentru un astfel de moment, își instruise oamenii să execute un plan pentru pătrunderea pașnică în Berlinul de Est prin Punctul de control Charlie, lucru permis în baza prevederilor drepturilor celor patru puteri, iar la întoarcere, să dărâme zidul Berlinului, aflat în construcție – provocându-i astfel pe comuniști să riposteze.
Ca să se încălzească și să-și calmeze nervi, tanchiștii americani și-au ambalat motoarele, provocând un vuiet îngrozitor. Cu toate acestea, micul contingent al aliaților, alcătuit din 12 000 de soldați, dintre care doar 6 500 erau americani, nu ar fi avut nici o șansă în cursul unui conflict armat convențional purtat împotriva a 350 000 de soldați sovietici care se găseau la o distanță accesibilă de Berlin. Oamenii lui Tyree știau că reprezentau doar un mecanism de declanșare pentru un război total care putea deveni nuclear chiar mai repede decât ar fi putut rosti cineva Auf Wiedersehen.
Adam Kellett-Long, corespondent Reuters, care se grăbise să ajungă la Punctul de control Charlie pentru a face prima relatare despre confruntare, s-a speriat în timp ce urmărea un soldat american de culoare care manevra mitraliera plasată pe turela unui tanc. „M-am temut că dacă mâna i-ar fi tremurat mai tare, arma putea deschide focul, și, în acest fel omul ar fi declanșat cel de-al Treilea Război Mondial,” a gândit Kellett-Long în sinea lui.
În jur de miezul nopții la Berlin și respectiv 6:00 d.a. la Washington, consilierii cei mai importanți în probleme de securitate națională se întruneau într-o ședință de urgență în Camera Cabinetului de la Casa Albă. Președintele era din ce în ce mai îngrijorat de faptul că situația scăpa de sub control. În cursul acelei săptămâni, strategii lui Kennedy în probleme de arme nucleare finalizaseră planuri de avarie amănunțite privind executarea unei prime lovituri nucleare împotriva Uniunii Sovietice, dacă acest lucru era necesar, care să producă daune devastatoare adversarului său și să facă armata sa incapabilă de a da o ripostă. Președintele încă nu aprobase acele planuri și își asedia experții cu întrebări care îi trădau scepticismul. Însă scenariile referitoare la sfârșitul lumii au nuanțat dispoziția președintelui care discuta cu McGeorge Bundy, consilier pentru probleme de securitate națională, Dean Rusk, Secretarul de Stat, Robert McNamara, secretarul pentru apărare, generalul Lyman Lemnitzer, președinte al Șefilor de Stat Major al Forțelor Reunite și cu alți înalți funcționari americani.
De acolo, ei i-au telefonat generalului Clay pe o linie telefonică secretizată în sala de operațiuni din Berlinul Occidental. Lui Clay i s-a comunicat că la telefon era Bundy, care dorea să discute cu el, astfel că a rămas surprins când a auzit vocea lui Kennedy.
„Bună ziua, domnule Președinte,” a spus Clay cu glas puternic, făcând ca orice rumoare din centrul de comandă aflat în spatele său să înceteze brusc.
„Cum stau lucrurile acolo?” a întrebat Kennedy, cu o voce care avea rolul să fie rece și relaxată.
„Totul era sub control,” a spus Clay. „Avem zece tancuri la Punctul de control Charlie,” a precizat el. „Și rușii au zece tancuri acolo, așadar suntem în situația de egalitate.”
Un consilier i-a întins un bilet Generalului Clay.
„Domnule Președinte, va trebui să modific cifrele. Tocmai mi s-a spus că rușii aduc încă douăzeci de tancuri, ceea ce va însemna că au numărul total de tancuri pe care le deținem în Berlin. De aceea, le vom aduce și noi pe celelalte douăzeci pe care le avem în dotare. Nu vă faceți griji, domnule Președinte. Ne-au egalat, tanc cu tanc. Asta constituie o dovadă suplimentară pentru mine că rușii nu vor să întreprindă nimic,” a spus el.
Și președintele putea face o socoteală atât de simplă. În cazul în care sovieticii continuau să mărească numărul tancurilor, lui Clay îi lipsea capacitatea de a riposta în mod convențional. Kennedy a examinat fețele îngrijorate ale oamenilor care se aflau în aceeași încăpere cu el. Și-a așezat picioarele pe birou, străduindu-se astfel să transmită un mesaj de stăpânire de sine către cei care se temeau că problemele vor scăpa iremediabil de sub control.
„Bine, atunci, nu-i nimic,” i-a spus președintele lui Clay. „Păstrează-ți sângele rece.”
„Domnule Președinte,” a răspuns Clay cu o candoare caracteristică lui, „noi nu ne facem griji în privința asta. Ne preocupă însă sângele rece al oamenilor dumneavoastră din Washington.”
Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Litera