KREMLIN, MOSCOVA. AJUNUL ANULUI NOU, 31 DECEMBRIE 1960
Mai erau doar câteva minute până la miezul nopții, iar Nikita Hrușciov avea motive serioase să se simtă ușurat că anul 1960 era pe sfârșite. În timp ce se uita spre cei două mii de invitați de Anul Nou, strânși sub tavanul boltit și impunător al Sălii Sfântul Gheorghe de la Kremlin, avea motive și mai mari de îngrijorare privind anul care începea. În vreme ce viscolul depunea un strat gros de zăpadă peste Piața Roșie și mausoleul unde se aflau predecesorii lui mumifiați – Lenin și Stalin – Hrușciov recunoștea că poziția URSS în lume și locul său în istorie, dar și, ca să vorbim mai precis, supraviețuirea lui politică, depindeau de felul în care reușea să gestioneze puternicul vârtej de provocări care îl asedia.
Pe plan intern, Hrușciov suferea din cauza celui de-al doilea an de recoltă foarte slabă. Cu doi ani înainte, într-o atmosferă deosebit de pompoasă, inaugurase un program extrem de ambițios pentru a depăși nivelul de trai al SUA până în anul 1970 și, cu toate acestea, abia dacă reușise să asigure nevoile de bază ale poporului său. În cadrul unei vizite de lucru prin țară, văzuse lipsuri aproape peste tot, în domeniul asigurării de locuințe, dar și al unor alimente esențiale, precum unt, carne, lapte și ouă. Consilierii îi spuneau că posibilitatea izbucnirii unor revolte a muncitorilor creștea, iar situația nu se deosebea prea mult de aceea din Ungaria, unde, în 1956, se văzuse silit să zdrobească mișcările de stradă cu ajutorul tancurilor sovietice.
Pe plan extern, politica de coexistență pașnică cu Occidentul promovată de el, ceea ce constituia o ruptură cu ideea de confruntare inevitabilă, promovată de Stalin, se năruise când o rachetă sovietică doborâse un avion-spion Lockheed U-2 în luna mai a anului precedent. Câteva zile după aceea, Hrușciov a declanșat eșecul întâlnirii la vârf de la Paris cu Președintele Dwight D. Eisenhower și aliații săi din război, după ce nu a primit scuze publice din partea SUA pentru pătrunderea ilegală în spațiul aerian al Uniunii Sovietice. Prezentând incidentul drept o dovadă a eșecului lui Hrușciov în calitate de conducător politic, rămășițele staliniste din cadrul Partidului Comunist Sovietic și din partidul lui Mo Tse Dung își ascuțeau cuțitele, pregătindu-se pentru cel de-al XXII-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. După ce se slujise chiar el de astfel de grupări pentru a scăpa de adversari, Hrușciov făcuse planuri pentru 1961 în scopul de a împiedica o catastrofă în cadrul acelor discuții.
Ținând seama de acest fundal istoric, nimic nu-l amenința pe Hrușciov mai mult decât situația care se deteriora continuu în Berlinul divizat. Criticii lui se plângeau că el permitea rănii celei mai primejdioase din lume să se agraveze. Berlinul de Est pierdea refugiați în favoarea Occidentului întri-un ritm alarmant. Acești fugari făceau parte din rândul celor mai capabili și motivați ingineri, intelectuali, fermieri, medici și profesori. Lui Hrușciov îi plăcea să numească Berlinul testiculele Occidentului, un loc sensibil pe care îl putea lovi când dorea pentru ca Statele Unite să se strâmbe de durere. Cu toate acestea, o metaforă mai sugestivă era că Berlinul devenise pentru el și pentru blocul sovietic un adevărat călcâi al lui Ahile, locul cel mai vulnerabil al comunismului.
Cu toate acestea, Hrușciov nu a lăsat să se întrevadă nici unul dintre aceste motive de îngrijorare când s-a adresat mulțimii strânse pentru sărbătorirea Anului Nou, între care se numărau cosmonauți, balerine, artiști, înalți funcționari și ambasadori, cu toții scăldați în lumina orbitoare a celor șase candelabre masive din bronz și a celor trei mii de lămpi electrice din sală. Pentru acei oameni, invitarea la recepția dată de liderul sovietic reprezenta în sine o confirmare a poziției lor sociale. Cu toate acestea, ei așteptau cu o emoție mai mare decât de obicei, pentru că John F. Kennedy avea să se instaleze la Casa Albă peste mai puțin de șase săptămâni. Cu toții știau că urarea tradițională de anul nou a liderului sovietic avea să stabilească atmosfera în care aveau să se desfășoare relațiile sovieto-americane.
Pe măsură ce în Turnul Spaskaia, datând din secolul al XVI-lea, ceasul Kuranti număra secundele pentru ca la miezul nopții să-și dezlănțuie dangătele răsunătoare, Hrușciov reușea să încingă spiritele în Sala Sfântul Gheorge. A dat mâna strâns cu unii oaspeți și i-a cuprins strâns în brațe pe alții, făcând costumul lui strâmt, de culoare gri să fie pe punctul de a plesni la cusături. Dovedea aceeași energie care îl adusese la putere pornind de la condiția de țăran născut în Kalinovka, un sat rusesc situat în apropiere de granița cu Ucraina, trecând prin revoluție, război civil, epurările demente ale lui Stalin, războiul mondial și prin lupta pentru conducere ce se purtase după moartea lui Stalin. Preluarea puterii de către comuniști le oferise multor ruși cu origini umile posibilități noi, dar nimeni nu supraviețuise cu atâta iscusință și nici nu se ridicase la fel de sus ca Nikita Sergheievici Hrușciov.
Având în vedere capacitatea crescândă de a lansa proiectile cu focos nuclear împotriva Occidentului, pentru serviciile de informații americane descifrarea structurii psihologice a lui Hrușciov devenise o preocupare arzătoare. În 1960, CIA alcătuise o echipă de aproape douăzeci de experți – medici interniști, psihiatri și psihologi – pentru a-l urmări pe conducătorul sovietic prin intermediul filmelor, al dosarelor de informații și al relatărilor personale. Grupul a mers până acolo încât a analizat fotografii mărite înfățișând arterele lui Hrușciov pentru a evalua zvonurile potrivit cărora acestea se întăriseră dând naștere hipertensiunii arteriale. În cadrul unui raport ultrasecret – care mai apoi va ajunge pe masa Președintelui Kennedy – se susținea că, în ciuda dispoziției mereu schimbătoare, a depresiilor și a exceselor bahice (despre care aceștia anunțau că era mult mai bine ținute sub control) liderul sovietic evidenția în mod consecvent un comportament pe care ei l-au numit „oportunism optimist cronic.” Ei au ajuns la concluzia că Hrușciov era mai curând un activist clocotitor decât așa cum se socotise până atunci, un comunist machiavelic plămădit din același aluat ca și Stalin.
O altă schiță ultrasecretă privind personalitatea sa, pregătită de CIA pentru administrația următoare, remarca „inventivitatea, cutezanța, un remarcabil simț al momentelor politice importante și teatralitatea” lui Hrușciov. Acest lucru îl prevenea pe proaspăt alesul Kennedy că dincolo de comportarea câteodată de bufon a acelui bărbat scund și greoi se ascundeau „o înnăscută inteligență pătrunzătoare, o minte agilă, determinare, ambiție și cruzime.”
CIA nu a spus în raport că Hrușciov socotea că influențase alegerea lui Kennedy, iar acum dorea să fie răsplătit pentru asta. El se lăuda în fața tovarășilor săi că reușise să încline balanța într-una dintre cele mai strânse competiții din istoria Americii prin faptul că, în plină campanie electorală, refuzase solicitările republicanilor să îi elibereze pe cei trei piloți americani – Francis Gary Powers, pilotul avionului U-2 doborât și doi membri ai echipajului unui avion de recunoaștere RB-47, doborâți de sovietici două luni mai târziu deasupra Mării Barents.
În cursul acelei campanii, instrucțiunile liderului sovietic date oficialităților de vârf din țara sa fuseseră clare, privind atât dorința lui de a-l vedea câștigător pe Kennedy, cât și dezgustul pe care îl manifesta față de anticomunistul Richard Nixon care, ca vice-președinte al lui Eisenhower, îl umilise la Moscova în timpul așa numitei Dezbateri în Bucătărie privind avantajele sistemelor pe care le reprezentau. „Putem influența chiar și alegerile prezidențiale din SUA!” le spusese el tovarășilor lui. „Nu i-am oferi niciodată un astfel de dar lui Nixon.”
După alegeri, Hrușciov a susținut că refuzând să îi elibereze pe piloți, îl făcuse în mod personal pe Nixon să piardă câteva sute de mii de voturi de care acesta ar fi avut nevoie pentru a ieși învingător. La doar zece minute de mers pe jos de la Kremlin, unde se sărbătorea noul an, ca o dovadă a manipulărilor lui Hrușciov, prizonierii americani lâncezeau în închisoarea KGB-ului, Lubianka, unde liderul sovietic îi ținea drept pioni politici care aveau să fie folosiți ca monedă de schimb într-un moment în care dorea să obțină un câștig.
În timp ce se desfășura numărătoarea inversă până la momentul toastului său de Anul Nou, mai curând ca un politician populist decât ca un dictator comunist, Hrușciov făcea o baie de mulțime. Deși încă avea un aer tineresc și viguros, Hrușciov îmbătrânise în ritmul accelerat evidențiat de mulți alți ruși, și în urma unei boli grave, încărunțise de la vârsta de douăzeci și doi de ani. În timp ce glumea cu tovarășii lui, își arunca deseori de spate capul aproape chel și exploda în râs la una dintre povestioarele pe care le spunea, arătându-și fără să fie conștient de asta, dinții stricați și strungăreața, precum și cei doi dinți bicuspizi înveliți în aur. Părul cărunt, tuns foarte scurt încadra fața rotundă și vioaie, pe care avea trei alunițe, o cicatrice sub nasul borcănat, obraji roșii, cu riduri adânci și ochi negri, sfredelitori. Flutura din mâini și rostea propoziții scurte într-un staccato pronunțat și cu o voce nazală, ascuțită și puternică.
Îi recunoștea pe mulți după fețe și se interesa de copiii tovarășilor lui, pe care îi știa pe nume: „Ce mai face micuța Tatiana? Cum îi merge micuțului Ivan?”
Având în vedere scopul pe care și-l propusese în acea noapte, Hrușciov s-a arătat dezamăgit de faptul că în mulțimea din sală nu se găsea cel mai important american din Moscova, ambasadorul Llewellyn „Tommy” Thompson, cu care rămăsese apropiat, în ciuda declinului înregistrat în relațiile americano-sovietice. Jane, soția ambasadorului i-a cerut scuze lui Hrușciov pentru faptul că soțul ei rămăsese acasă din cauza unei crize de ulcer. Pe de altă parte, era adevărat că ambasadorul însă suferea după întâlnirea cu liderul sovietic la precedenta sărbătorire a Anului Nou când, aflat sub influența băuturilor alcoolice, Hrușciov fusese cât pe ce să declanșeze cel de-al Treilea Război Mondial din cauza Berlinului.
Era ora două dimineața când Hrușciov, amețit de alcool, i-a condus pe Thompson, pe soția acestuia, pe ambasadorul Franței și pe liderul Partidului Comunist Italian într-o anticameră nou construită a Sălii Sfântul Gheorghe, decorată în mod curios cu o fântână arteziană în care se găseau pietre colorate, confecționate din material plastic. Hrușciov s-a răstit la Thompson, spunând că va face Occidentul să plătească dacă acesta nu îi satisfăcea cererea de încheiere a unei înțelegeri privind Berlinul, în care să se prevadă retragerea trupelor aliate. „Avem treizeci de rachete nucleare îndreptate spre Franța, mai mult decât suficiente pentru a distruge țara,” a spus el, înclinându-și capul spre ambasadorul francez. Pentru a fi mai convingător, a adăugat apoi că păstra și câte cincizeci de rachete pentru Germania Occidentală și Marea Britanie.
Făcând o încercare stângace de a readuce o atmosferă mai destinsă, Jane Thompson întrebase câte rachete rezervase Hrușciov pentru Unchiul Sam.
„Cifra este secretă,” spusese Hrușciov cu un zâmbet răutăcios.
Încercând să salveze situația care amenința să degenereze, Thompson a propus un toast pentru viitoare întâlnire la vârf de la Paris cu Eisenhower, exprimându-și speranța că relațiile bilaterale se vor îmbunătăți. Cu toate acestea, liderul sovietic nu a făcut decât să amenințe și mai mult, spunând că va renunța la angajamentul făcut față de Eisenhower că se va abține de la orice intervenție unilaterală privind Berlinul înaintea întâlnirii de la Paris. Thompson a reușit să pună capăt discuției purtate în aburi de votcă abia la ora șase dimineața, când a plecat conștient că relațiile dintre cele două superputeri vor depinde de incapacitatea lui Hrușciov de a-și mai aminti ulterior ce spusese în cursul acelei nopți.
Thompson trimisese o telegramă codificată către Președintele Eisenhower și Secretarul de Stat Christian Herter în aceeași dimineață, relatând afirmațiile făcute de Hrușciov, declarând în același timp că ele un trebuie „luate ad litteram”, având în vedere starea de ebrietate a liderului sovietic. El a oferit explicația că sovieticul dorise doar „să ne facă pe noi să fim conștienți de gravitatea” situației Berlinului.
Un an mai târziu, când Thompson se afla în siguranța reședinței sale din Moscova, Hrușciov era treaz și într-o dispoziție mai generoasă când ceasul a bătut de miezul nopții. După ce clopotele au întâmpinat sosirea anului 1961, iar luminile bradului de Anul Nou, înalt de doisprezece metri, din Sala Sfântul Gheorghe s-au aprins, Hrușciov a ridicat paharul și a ținut un toast care va fi interpretat drept o directivă doctrinară de către liderii de partide și reprodus în telegrame diplomatice în toată lumea.
„Un An Nou fericit, tovarăși, un An Nou fericit! Indiferent cât de bun a fost anul dinainte, noul an va fi și mai bun!”
Cei prezenți în sală au ovaționat, s-au îmbrățișat și sărutat.
Hrușciov a toastat în cinstea poporului muncitor, a țăranilor, intelectualilor, conceptelor marxist-leniniste și a coexistenței pașnice între popoarele lumii. Pe un ton conciliant, a spus: „Noi considerăm că sistemul socialist este superior, dar nu vom încerca niciodată să îl impunem altor state.”
Participanții au rămas tăcuți când Hrușciov a vorbit despre Kennedy.
„Dragi tovarăși! Prieteni! Domnilor!” a spus Hrușciov. „Uniunea Sovietică face toate eforturile pentru a avea legături prietenești cu toate popoarele. Cred că nimeni nu-mi va reproșa dacă afirm că acordăm o mare importanță îmbunătățirii relațiilor noastre cu Statele Unite, deoarece ele contribuie considerabil la modelarea altor națiuni. Noi am dori să credem că Statele Unite năzuiesc către același obiectiv. Sperăm că noul președinte va fi ca o adiere proaspătă care să alunge aerul stătut dintre SUA și URSS.”
Omul care cu un an în urmă numărase bombele atomice pe care le va lansa asupra Occidentului adopta o postură de pacificator. „În timpul campaniei electorale,” a spus Hrușciov către cei din sală, „domnul Kennedy a afirmat că, dacă ar fi fost președinte, ar fi exprimat regrete față de Uniunea Sovietică” pentru faptul că se trimiseseră avioane-spion care survolaseră teritoriul sovietic. Hrușciov a mai spus că și el voia să lase în trecut „acest episod lamentabil” și să nu mai facă referiri la el… „Credem că votându-l pe domnul Kennedy și nu pe domnul Nixon, poporul american va dezaproba politica Războiului Rece, care duce la înrăutățirea relațiilor internaționale.”
Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Litera