E atât de cunoscut, de prezent in dezbaterile de natură
istorică, socială sau politică, atât de des citat in toate
bibliografiile, incât pare că vine el insuși tocmai din Evul Mediu.
Jacques le Goff, unul dintre cei mai mari istoriografi și
medieviști ai secolului XX, pare istorie, deși, iată, stă incă pe
baricadele cercetării și modifică prezentul ințelegerii noastre*. A
debutat in 1956, cu o carte inconturnabilă, “Negustori și bancheri
in Evul Mediu” și a jalonat a doua jumătate a veacului trecut cu
volume monumentale precum “Civilizația in Occidentul medieval”
(1964), “Pentru un alt Ev Mediu” (1977), “Nașterea Purgatoriului”
(1981), “Imaginarul medieval” (1985), sau, in fine, “Un Ev Mediu in
imagini” (2000). A dat un nou suflu investigației privind
mentalitățile și antropologia Evului Mediu, a fost coordonator al
voluminosului “Dictionnaire de la Nouvelle Histoire” și a
participat la redactarea primului său manual de istorie in
1964.
Când avea 85 de ani (in 2008), in plină criză a subprimelor, a
fost intrebat de un vechi discipol și editor al său, Laurent Theis,
dacă banii au avut un rol asemănător in declanșarea crizelor din
Evul Mediu. Le Goff s-a lansat intr-o explicație savantă, detaliată
(și, nu in ultimul rând, entuziastă) a fenomenului, iar conversația
a devenit o carte, pe care, iată, tocmai a publicat-o. Eseul său
incearcă să explice care a fost rolul banilor in economia, viața și
mentalitățile medievale, dar și felul in care Biserica a apreciat
și a dictat atitudinea pe care creștinii trebuie s-o aibă in raport
de bani. Banii, in Evul Mediu, explică el, nu aveau sensul actual,
generalizant, de bogăție. Termenul (l’argent) desemna metalul. Iar
moneda (la monnaie), inainte să fie un instrument de schimb, măsura
valoarea lucrurilor. In sistemul feudal, folosirea banilor este
destul de restrânsă. Bunurile sunt distribuite sub formă de
redevențe in natură, așa incât, până in secolul al XVIII-lea,
moneda este mai degrabă rară. In conștiința omului medieval,
bogăția se evalua in pământuri, in oameni, in putere, iar nu in
bani monetizați. Clivajul se produsese intre humiles și potentes,
iar nu (incă) intre săraci și bogați (pauper/ dives). Imbogățirea
terestră, de altfel, nici nu putea fi concepută, iar cea mai
izbutită investiție era cea făcută in speranța mântuirii, prin
danie, milostenie, pomană. In scara valorilor vremii, “a da” este
mai important decât “a primi”, iar binefacerea e mai stimată decât
profitul.
Le Goff incearcă să ne inlesnească, pas cu pas, ințelegerea
conștiinței acestui om medieval, “atât de ciudat și de exotic”,
prin abordarea sistematică a două filoane: soarta banilor și
atitudinea creștinătății in fața lor. Intr-o societate dominată de
religie, de pildă, cămătarul este unul dintre păcătoșii cei mai
sever condamnați de Biserică, nu doar din pricina lăcomiei.
Pretinzând un profit, el devine vinovat că vinde timpul. Iar timpul
nu-i aparține decât lui Dumnezeu. Detaliu agravant: cămătarul
câștigă bani fără să muncească. Completând, cu astfel de piese “de
detaliu”, un puzzle uriaș, Le Goff face o convingătoare panoramă de
360 de grade a lumii banilor din Evul de Mijloc, explicând nu doar
felul in care au prosperat orașele și comerțul, in lipsa unui piețe
globale, ci și rolul pe care banii l-au avut in constituirea
statelor.
*) Le Moyen Age et l’argent, Editions Perrin, 248 p, aprilie 2010