E atât de cunoscut, de prezent in dezbaterile de natură istorică, socială sau politică, atât de des citat in toate bibliografiile, incât pare că vine el insuși tocmai din Evul Mediu. Jacques le Goff, unul dintre cei mai mari istoriografi și medieviști ai secolului XX, pare istorie, deși, iată, stă incă pe baricadele cercetării și modifică prezentul ințelegerii noastre*. A debutat in 1956, cu o carte inconturnabilă, “Negustori și bancheri in Evul Mediu” și a jalonat a doua jumătate a veacului trecut cu volume monumentale precum “Civilizația in Occidentul medieval” (1964), “Pentru un alt Ev Mediu” (1977), “Nașterea Purgatoriului” (1981), “Imaginarul medieval” (1985), sau, in fine, “Un Ev Mediu in imagini” (2000). A dat un nou suflu investigației privind mentalitățile și antropologia Evului Mediu, a fost coordonator al voluminosului “Dictionnaire de la Nouvelle Histoire” și a participat la redactarea primului său manual de istorie in 1964. Când avea 85 de ani (in 2008), in plină criză a subprimelor, a fost intrebat de un vechi discipol și editor al său, Laurent Theis, dacă banii au avut un rol asemănător in declanșarea crizelor din Evul Mediu. Le Goff s-a lansat intr-o explicație savantă, detaliată (și, nu in ultimul rând, entuziastă) a fenomenului, iar conversația a devenit o carte, pe care, iată, tocmai a publicat-o. Eseul său incearcă să explice care a fost rolul banilor in economia, viața și mentalitățile medievale, dar și felul in care Biserica a apreciat și a dictat atitudinea pe care creștinii trebuie s-o aibă in raport de bani. Banii, in Evul Mediu, explică el, nu aveau sensul actual, generalizant, de bogăție. Termenul (l’argent) desemna metalul. Iar moneda (la monnaie), inainte să fie un instrument de schimb, măsura valoarea lucrurilor. In sistemul feudal, folosirea banilor este destul de restrânsă. Bunurile sunt distribuite sub formă de redevențe in natură, așa incât, până in secolul al XVIII-lea, moneda este mai degrabă rară. In conștiința omului medieval, bogăția se evalua in pământuri, in oameni, in putere, iar nu in bani monetizați. Clivajul se produsese intre humiles și potentes, iar nu (incă) intre săraci și bogați (pauper/ dives). Imbogățirea terestră, de altfel, nici nu putea fi concepută, iar cea mai izbutită investiție era cea făcută in speranța mântuirii, prin danie, milostenie, pomană. In scara valorilor vremii, “a da” este mai important decât “a primi”, iar binefacerea e mai stimată decât profitul. Le Goff incearcă să ne inlesnească, pas cu pas, ințelegerea conștiinței acestui om medieval, “atât de ciudat și de exotic”, prin abordarea sistematică a două filoane: soarta banilor și atitudinea creștinătății in fața lor. Intr-o societate dominată de religie, de pildă, cămătarul este unul dintre păcătoșii cei mai sever condamnați de Biserică, nu doar din pricina lăcomiei. Pretinzând un profit, el devine vinovat că vinde timpul. Iar timpul nu-i aparține decât lui Dumnezeu. Detaliu agravant: cămătarul câștigă bani fără să muncească. Completând, cu astfel de piese “de detaliu”, un puzzle uriaș, Le Goff face o convingătoare panoramă de 360 de grade a lumii banilor din Evul de Mijloc, explicând nu doar felul in care au prosperat orașele și comerțul, in lipsa unui piețe globale, ci și rolul pe care banii l-au avut in constituirea statelor.

*) Le Moyen Age et l’argent, Editions Perrin, 248 p, aprilie 2010