Anul trecut, la noi dar si in alte colturi de lume, unde
exista un public degustator de romane politiste mai fin si mai
experimentat decat in Romania, autorul suedez Stieg Larsson rupea
literalmente gura targului cu atipica sa trilogie Millennium. Nu am
verificat cotele de vanzari prin retelele de librarii importante
romanesti, dar toti cititorii harsiti pe care-i stiu au asteptat,
dupa volumul I, cu sufletul la gura, urmarea. M-a uluit relatarea
acestora, potrivit careia au inghitit cele 700 de pagini ale
volumului “Fata care s-a jucat cu focul” (cel cu numarul 2) intr-o
singura noapte. Intocmai ca la toate bestseller-urile serioase, din
specia aceea care te leaga de personaje pana la depedenta, precum,
ca sa simplificam, Harry Potter, trilogia si-a castigat fani
evoluand sub spectrul sevrajului. Cartea si-a trait la noi momentul
de glorie si, dupa ce si-a urmat curba de evolutie, abia daca se
mai gaseste, ratacita, prin cateva rafturi de supermarket.
In Franta, Millennium a fost cartea anului, de nu chiar a
mileniului. In trena ei, s-au strecurat, intr-un halou de mister
septentrional, alti scriitori veniti din frig, precum norvegienii
Jo Nesbo si Anne Holt (fosta ministresa a Justitiei din Norvegia)
si, mai recent, islandezul cu nume eroic Arnaldur Indridason (el
insusi catalizator al noului val de tineri romancieri islandezi,
printre care se cuvin amintiti Arni Thorarinsson sau Jon Hallur
Stefansson). Toti autori de romane politiste de o factura aparte.
Cu suspans in ralanti, cu digresiuni
filosofico-politico-sociologice, cu pasaje lirice, cu o atmosfera
de spleen negru, dar, desigur, cu privelisti de un dezolant alb
hibernal.
Pentru ca tot suntem la vreme de Olimpiada Alba, cronicarul de
la L’Express, comentand cursa vanzarilor de carte din a doua
saptamana a lunii februarie din Franta, spunea: “Precum un schior
de fond nordic cucerind o victorie la sprint pe partiile de la
Vancouver, Indridason, plasat saptamana trecuta pe locul doi cu
volumul Hypothermie (Editura Metailie), a tasnit acum in frunte”.
14.000 de exemplare epuizate intr-o saptamana.
Personajul recurent, adica Maigret-ul lui Arnaldur, se numeste
Erlendur (prezent, pana acum, in opt romane). Este un politist
sobru, laconic in expresie, obsedat de afaceri criminale
nerezolvate. Este inspectorul sansei de pe urma, cel care se
incapataneaza sa descalceasca itele unor cazuri clasate, singurul
care traieste cu compasiune drama victimelor si care pricepe nevoia
de adevar a famililiilor celor disparuti. Asta, intre altele,
pentru ca lui insusi i-a disparut, in tinerete, fratele mai mic,
iar familia inca nu si-a revenit de pe urma tragediei. Anchetele
sale au ritmul agale al peisajului boreal, al pustiului cu lacuri
imense si nesfarsite intinderi de brazi, un prilej pentru
Indridason sa exploateze pe-ndelete, in lungi digresiuni, ideea
timpului care trece.
Roman pastelat si melancolic, strain de trepidatia
“politistelor” obisnuite, Hypothermia ne transporta intr-o toamna
la Reykjavik si in imprejurimile sale. Maria, cincuagenara, este
descoperita spanzurata in cabana ei de pe malul lavului Thingvellir
de catre cea mai buna prietena a sa, Karen. Dupa autopsie, politia
ajunge la concluzia ca este vorba despre o sinucidere. Nu dupa
multa vreme, Erlendur primeste vizita lui Karen, care ii
marturiseste ca Maria nu era genul de femeie care sa-si puna capat
zilelor (ipoteza care se intalneste cu propriile intuitii ale
inspectorului) si, in plus, ii pune la dispozitie o caseta audio
care contine inregistrarea unei intalniri a Mariei cu un medium, la
care aceasta se dusese ca s-o intalneasca pe defuncta sa mama, care
ii promisese ca ii va da un semn din lumea de dincolo. Erlendur
reia ancheta, desi nu dispunea de niciun element suspect, si,
incet-incet, descopera mai multe piste: fostul sot al Mariei
avusese un trecut agitat si incepuse o legatura amoroasa cu o fosta
iubita, era plin de datorii, iar Maria insasi era posesoarea unei
serioase averi. O intriga paralela ne descrie disparitia, cu 30 de
ani in urma, a unui cuplu aflat la plimbare pe malurile lacului.
Si, de aici, tema subiacenta a romanului, care pune in discutie
problema existentei fantomelor, in care islandezii continua sa
creada. Cu obstinatie, rationalul Elendur se vas stradui sa
dialogheze cu umbrele mortilor si cu proprii demoni, oferind o
rezolvare uluitoare a misterului crimei.
In incheiere, o declaratie a autorului (nascut in 1961, studii
de istorie, jurnalist si critic de film), care explica felul in
care se poate deveni autor de romane politiste in Islanda: “E
foarte greu. Eu scriu pentru un public de 300.000 de oameni, adica
intreaga populatie islandeza, dar imi dau seama ca aici nu exista o
traditie a romanului politist. In primul rand pentru ca oamenii,
inclusiv scriitorii, considerau ca romanele politiste sunt niste
romane proaste. De fapt, nici macar nu le considera romane. In al
doilea rand, pentru ca islandezii au crezut intr-un soi de inocenta
a societatii lor. Aveau loc putine delicte care sa dea nastere unor
anchete. Cand m-am apucat de scris, nu m-am gandit o clipa la
aceste lucruri. Ulterior, mi-a trebuit multa energie ca sa rezist
establishment-ului si presiunii mainstream-ului, si ca sa daram
cliseele.”
Am amintit cugetarea a lui Indridason ca sa revin, cumva, la prezumtia din randurile liminare ale acestui articol. Nu cumva lipsa de gust pentru romane politiste a publicului nostru (si reprezentarea destul de firava a genului la noi) sunt, intre altele, si o consecinta a faptului ca, vreme de cincizeci de ani, nu prea am avut, oficial, cunostinta de crimele din societatea noastra?