Semnalez această carte* ca pe o fericită anomalie in convoiul
volumelor de maculatură care se ocupă in ultimii ani de destinul
lui Hitler (multe dintre ele ficționalizând, stupiddanbrownian,
perioada de biografie de după moartea sa istorică, din 30 aprilie
1945, adică presupusul refugiu postbelic in America de Sud).
Volumul este o docu-ficțiune, un roman (cel puțin asta stă
scris pe coperta sa interioară) care se intemeiază, potrivit
declarațiilor lui Christian Millau, pe fapte verificate in
proporție de 90%. Adică, deși a apărut pe 1 aprilie anul acesta, nu
este câtuși de puțin o păcăleală. Autorul a studiat arhive intregi
și cam tot ce s-a tipărit până acum privitor la viața lui Hitler
până in momentul 1914. Documente contradictorii, credibile sau
suspecte, dar și două romane esențiale asupra subiectului: “The
Castle in the Forrest”, al lui Norman Mailer (care intreține ideea
că Hitler a fost trimisul lui Satan pe Pământ) și “La Part de
l’autre”, al lui Eric-Emmanuel Schmidt, care imaginează doi Hitler:
cel adevărat și cel care ar fi putut să devină dacă ar fi fost un
pictor bun și ar fi fost admis la Academia de Arte Frumoase.
Pornind de la atmosfera de creativitate crepusculară a Vienei
de inceput de secol XX, de la arhitectură la Art Deco, trecând prin
grafismele și pictura disidentă a lui Klimt și Egon Schiele, cartea
evocă tinerețea unui anume Adolf, un agitator care fusese
intemnițat după puciul ratat de la braseria din Munchen, și
incearcă să explice cum a fost posibil ca orașul imperial,
fascinanta Vienă, creuzet al modernismului, să dea naștere unui
demon de talia lui Hitler. Ne aflăm la Viena, in 1923. La Ambasada
Franței, atașatul cultural Phillipe de Gondrange este insărcinat să
ancheteze traseul biografic al acestui rebel, acum in vârstă de 34
de ani, ivit de nicăieri. Cine este, deci, acest vagabond care
vinde pe stradă unor negustori evrei vedute ale Vienei? Cine este
amărâtul care doarme pe bănci in parcuri și care iși indeasă hârtie
de ziar in pantofii găuriți? Un incurcă-lume de cafenea, un diavol
ivit din căldarea vrăjitoarelor sau, pur și simplu, un trecător
(vezi titlul cărții) excitat, un mic burghez care visează să devină
cineva in fantastica agitație artistică și intelectuală Belle
Epoque din Viena? Fiecare dintre martorii anchetei are propria lui
versiune. Unii ii fac un portret exaltat, cum ar fi, bunăoară, cel
intocmit de Arthur Seyss-Inquart, avocat vienez și consilier de
Stat, succesor, preț de câteva ore, al cancelarului Schuschnigg,
individ numit de Hitler, pe 15 martie 1938, guvernator al Austriei,
cu grad de colonel SS; alții, atinși parcă de cecitate, o dau in
bară serios, precum acest colonel de serviciul de informații
francez: “E vorba, probabil, de unul dintre acele personaje
pitorești de care e plină lumea. Probabil că nu vom mai auzi nimic
despre el”. Ei bine, acest om va da foc planetei. Se numește Adolf
Hitler.
Un mediocru pe care societatea vieneză il exclude, un
complexat care se imbibă cu toate frisoanele antisemite ale epocii
(să ne amintim că, in 1905, Karl Luger, primarul Vienei, declara că
i s-ar părea foarte normal ca evreii să fie spânzurați de
felinarele stradale, iar un pic mai târziu, un deputat pangermanist
depunea un proiect de lege prin care fiecărui hoț de origine
țigănească să i se tatueze pe mână un semn distinctiv) și care, așa
cum avea să scrie in “Mein Kampf”, avea nevoie de un “singur
dușman”. Acesta va fi “evreul”.
Cum a ajuns Christian Millau (născut in 1929, redactor-șef la
Paris Presse, in 1957, jurnalist cultural, autor a trei
romane și, in 2008, al unui delicios “Dictionnaire amoureux de la
gastronomie”) să fie atât de atașat de această temă? Ei bine, la
vârsta de 64 de ani, a descoperit că bunicul său pe linie maternă
avea ascendență evreiască, ceea ce a constituit un prilej de lungi
meditații și clarificări târzii, dar inevitabile. Apoi, pentru că,
potrivit propriilor declarații, este nespus de legat afectiv de
Austria. O țară pe care a vizitat-o prima oară in 1937: “Mă aflam
impreună cu părinții la Berchtesgaden (aproape de graniță), eram
puști și l-am văzut atunci pe Hitler la balconul vilei sale, un soi
de pensiune familială de trei stele pe care o cumpărase cu banii
din drepturile de autor pentru Mein Kampf. A doua imagine
care mi-a rămas in minte: eram in Germania, intr-un tren cu
destinația Salzburg și văd pe marginea șinelor un puhoi de oameni
in haine vărgate. Eu și părinții mei suntem informați că ocnașii cu
pricina sunt niște dușmani politici ai naziștilor și că vin
dintr-un sat numit Dachau”.
*) Christian Millau, Le Passant de Vienne, Editions du Rocher, 316 p.