Probabil că doar jocul hazardului, cel a toate știutor, a făcut ca exact în timpul celui de-al doilea concert Beth Hart la Sala Palatului, de vineri, 17 iunie, la doar câteva zeci de metri, adică la Sala Union a Cinematecii române, să ruleze „Janis”, oscarizatului documentar din 2015 al lui Amy Berg, despre viața legendarei Janis Joplin. Considerată drept cea mai bună voce feminină de blues-rock din lume în momentul de față, californianca Beth Hart credem că este ceea ce ar fi putut să fie Janis Joplin la 44 de ani, dacă destinul nu ar fi fost, în 1970, atât de dur cu fragila copilă din Texas. După ce a traversat același infern alb, Beth Hart a fost iertată și salvată prin iubire împărtășită, șansă pe care Janis nu a avut-o. Pot fi găsite numeroase similarități biografice ale celor două mari soliste de blues-rock, dar ceea ce le apropie este vocea lor unică, energia incredibilă pe care o degajă pe scenă, trăirea totală a fiecărei note oferite din tot sufletul și fără nici o opreliște publicului, care este captat din prima clipă a concertului. Nu ai cum să scapi de „uraganul Beth”.
Beth Hart își exorcizează demonii compunând și cântând muzica pe care o împărtășește apoi oamenilor. Se bucură ca un copil atunci când vede că cei din sală îi recunosc piesele de la primele acorduri, pentru ca apoi să înceapă a povesti, cântând despre mama ei, despre sora ei pierdută, despre prietenii dragi ce au avut probleme, despre ea însăși. Vocea ei este când caldă ca o mângâiere maternă, când percutantă până în măduva spinării, pentru a-ți răscoli amintiri și stări demult uitate, tulburătoarele sale bluesuri făcându-te să zdrobești în strânsoare mâna partenerei, în timp ce rock-ul său te saltă din fotoliile uzate din care altădată țâșneau, la comandă, aplaudacii nomenclaturiști ai lui Ceaușescu. Fără nici un fel de backing-vocals, doar cu trei instrumentiști clasici (chitară solo, chitară bas și baterie), fără pauză și interludii, Beth Hart a ars pe scenă timp de două ore, dăruindu-și fără rezerve vocea, sufletul, talentul celor ce au avut șansa și cunoașterea de a fi, a asculta și a simți alături de ea. „Eu de fiecare dată când compun un cântec încerc să mă raportez la Dumnezeu și la oamenii din jurul meu, să-mi exprim emoțiile în relație cu aceste două repere supreme, iar când apare această chimie incredibilă cu publicul meu, mă simt cu adevărat conectată cu fiecare spectator în parte! Pentru mine acesta este un sentiment minunat, și anume acela de a nu mă simți singură, pentru că toată viața m-am luptat și încă mă mai lupt cu această teribilă spaimă de a rămâne izolată de ceilalți… Prin muzică această teamă dispare, fiindcă atunci când sunt pe scenă și simt reacția atât de intensă a spectatorilor, mă simt cu adevărat conectată la ei și nu mă mai simt deloc singură. Iubesc această senzație unică și voi chiar mi-ați oferit-o aici la București!”, a mărturisit Beth Hart într-un interviu acordat Mediafax înaintea celui de-al doilea concert al său de la București. Chiar și fără a citi confesiunile din acest tulburător interviu, doar ascultând-o și privind-o pe scenă pe Beth Hart, poți să-ți dai seama de marea fragilitate, trepidanta senzualitate și cumplita nevoie de dragoste pe care le emană acest artist, pe cât de uriaș, pe atât de simplu și firesc.
Am aflat, relativ recent, despre incredibila voce Beth Hart dintr-o emisiune de la Radio România Cultural. De atunci, continui să mă mir cât de subțire, aproape inexistentă este în play-list-urile altor emisiuni sau posturi de radio, cât de puține sunt CD-urile cu muzica ei pe piața românească (doar în câteva magazine de nișă). La concertul de anul trecut și cel de anul acesta, Sala Palatului a fost plină ochi (la un preț al biletelor o treime din cel al concertelor în aer liber și pe ploaie ale lui André Rieu), cu un public perfect avizat, deloc snob și fără fițe, în majoritate trecut bine de treizeci de ani și puțin peste cincizeci, adică acea generație care a știut afla și simți, încă de la vremea tinereții lor, adevăratul blues și rock american autentic, curat și profund.
Beth Hart a promis că mai revine și la anul.
Fotografii de Călin Hentea