Sunt riduri de expresie sau de oboseală, ori de viciu, de dezhidratare etc. ridurile arată adevărata față a individului – fața interioară. Cum spunea Cioran: după vârsta de 50 de ani, fiecare e responsabil de chipul pe care îl are.
Chirurgia estetică practicată de Mihail Vakulovski în volumul Riduri (Casa de Pariuri Literare) se bazează pe un sistem cu laser de precizie și ironic. Dumitru Crudu găsește că la faculté maîtresse a acestei poezii este energia angajată: „o poezie a înfruntării/confruntării, o poezie a disputei, o poezie a luptei și în niciun caz a sleirii, deznădejdii, epuizării și resemnării”. Pe de o parte așa este, dar mai există o parte în care ironia, ca mereu, ascunde dezamăgiri.
În general, poetica mihailvakulovskiană implică abordări minimaliste mixate cu trimiteri culturale subiacente, nu etalate. Iată poemul prim, Riduri, în care handbalistele se confruntă cu heracliteanul panta rhei: „timpul trece în favoarea noastră/țipă/la sportive/antrenorul echipei naționale de handbal feminin/da’ fetele știu/ah/cât de convinse sînt fetele/că/timpul trece împotriva lor/dar antrenorul știe că nu poți intra de două ori în același râu/și nu vrea să iasă din apă/cere time out și țipă la elevele sale:/Timpul trece în favoarea noastră!/Timpul trece în favoarea noastră!///timpul te trece de pe malul pe care scrie „viață”/pe celălalt mal/despre care știm că/acolo sînt cei care nu mai există și cam atât”.
Înțelesurile sunt întotdeauna pe dos și mulțumirea sau chiar feeria devin mărci ale anormalității: „în fiecare dimineață/trece/în drum spre serviciu/pe strada Muncii//în fiecare seară/geamurile de la spitalul județean/sînt luminate//toate-toate” (zile și nopți).
Minipovești resemnate?
Ridurile provin din înregistrarea anomaliilor de tot felul. În mare parte, concluzia este că specia umană este una ratată din cauza ignoranței și delăsării: „văd tinerei cu Che Guevara pe piept/tatuați cu Che Guevara/lideri politici cu Che Guevara pe tricouri/oligarhi cu Che Guevara pe portofel/cîntăreți cu Che Guevara/poeți cu Che Guevara/[…]/ Che Guevara care omora copii//decît Che mai bine Lenin/decît Hitler mai bine Lenin/decît Stalin mai bine Lenin mai bine Jim Morrison/decît Jim mai bine Jerry/decît Jerry mai bine Henry Miller” (mai bine tu). Nu știu dacă neapărat mai bine Lenin decât Hitler, dar mesajul anti-idolatrie este binevenit. Totul este să valorificăm oamenii simpli, adică eliberați de pofte de mărire, dominație și de vedetisme.
Mihail Vakulovski nu agreează încifrările moderniste în poezie, nici aluziile culturale modificate genetic. Pentru el este important să transmită un mesaj cu impact asupra țintei, iar ținta trebuie să fie una pe care să și-o poată permite nu doar elitiștii. Chiar și o poezie mai puțin narativă cum e cea care deschide ciclul Car/mine conține o minipoveste cu sfârșit derizoriu: „trupul tău adie a benzină de cea mai înaltă calitate/în loc de cercei ai două bujii fermecate/iar la gît un lanț de la motor/în gentuță – chei de toate mărimile și/șurubelniță simplă și una franțuzească/sîmbăta ai întîlnire cu bătrînul mecanic/iar duminica îți pregătești mașina/și ne simțim minunat unul lîngă altul/toată săptămîna”.
Nimic nu scapă ochiului certàreț al scriitorului, care este capabil să scoată poezie până și din întrebările grosolane și neesențiale ale moderatorilor TV: „Ați fost un gagicar? Îl întreabă Dinescu pe/Gică Petrescu”.
Inteligența și energia nu elimină în niciun fel sentimentul, care cotropește unele texte până la sentimentalism. Acestea sunt texte cu caracter familial și de istorie personală care se integrează perfect în saga omului contemporan de pretutindeni.
Depoetizări inteligente
Eu am fost cucerit de pasajele demitizatoare ce întrebuințează ironia: „dacă ar fi răsărit în România/ahuehuete demult ar fi fost istorie/iar inelele lui/neapărat ar fi adunat/o icoană care și acum ar fi lăcrimat” (ahuehuete). Aici se întâmplă diferența de contingentul poetic care scrie încifrat sau/și psihedelic. Trăirile personale din Riduri sunt extrapolate la nivel de specie. Poetul chiar vrea să comunice, nu să defuleze coșmaruri sau obsesii. Iar când nu slăbește chingile inteligenței, textele rezultate sunt excelente. Fără a recurge la subtilitățile anti-climactice ale lui Constantin Acosmei, Mihail Vakulovski găsește mai mult sens, totuși, în lume decât poetul ieșean. În plus, el nu dispune de un sistem de răcire a reacției atât de performant încât să nu ia nicio atitudine. El nu e un sceptic care își suspendă judecățile. Acedia și evazionismul nu sunt poale-n brâu pe lista lui de delicatețuri. De aceea, un cartier brașovean este depoetizat diacronic, sincronic și simbolic: „cartier săpat de pușcăriașii tiranului care ți-a inaugurat parcul central/între picioarele Carpaților Orientali și Carpaților Meridionali cartier/brașovean/în care cîinii tăi sînt urșii care coboară seară de seară la tomberoanele tale/de s-au plictisit de ei și copiii tăi care vă dau șuturi în cur seară de seară/șut/gol este pîntecele tău trupul tău este gol gol este creierul tău visele ta/le sînt tare departe de țîțele tale pline de suc de soc din pădurile tale din/munții tăi care se uită la tine de sus și le e silă de ce le-a fost dat să poarte/între picioare” (Răcădău Răcădău). O fandare distanță de poemul eminescian Demonism.
Tranzitivitatea descrisă de Gheorghe Crăciun este, așadar, continuu scurtcircuitată de viziuni și deformări. Și apoi, nu trebuie uitat că poetul este și prozator, iar cel mai recent roman al lui, Biblidioteca, este borgesian ca intenție și coroziv la adresa sistemului. Este ceea ce caracterizează primum movens al artei scriitorului, anume critica defecțiunilor diverselor sisteme, plus sofisticarea protagonistului. Respectiv un efort de construcție completă a umanului care vine – de la sine înțeles – în contradicție cu disfuncționalitățile sociale. Eroinul, de exemplu, în romanul mai sus-amintit, se angajează la biblioteca din Brașov din pasiune, cum ar fi și normal, dar acolo dă peste indivizi oploșiți și frustrați că nu și-au găsit alt „job” mai profitabil. De aici și schema generală a romanelor lui M. Vakulovski: un erou adevărat, noconformist și indezirabil, contrapus unui set de antieroi. Cum spune și o altă car/mine: „Citești pînă te recunoști/citești pînă dai de personajul principal”.
A se interzice comerțul cu turnuri de fildeș
În poezie se regăsește aceeași suprapunere a poeticului cu banalul, cu mențiunea că poeticul nu mai este atât de afectat ca la optzeciști și nici banalul nu mai este atât de insuportabil. Cele două zone conviețuiesc, de voie de nevoie: „ne întorceam de la urșii din Răcădău/era atât de întuneric călcam melcii/unul după altul/și cu stîngul și imediat și cu dreptul/melcii plesneau în creier în gură în urechi/ne-a trecut calea un arici/de ce l-ai alungat/zici/trebuia să-l lași să-l privim/pînă ne săturam/zici//iar a doua zi/ne-am dus să lăsăm niște ceasuri & bijuterii/la un magazin din «Orizont 3000»” (car/mine). Miracolul devine aproape imposibil, iar când totuși survine, consecințele sunt nefaste, ca în După melci al lui Ion Barbu. Doar că acum nu mai este răbdare pentru montaje tragice, căci presiunea traiului zilnic a devenit insuportabilă. De asta și scriam la început că mesajul acestei poezii nu este doar energetic, ci și melancolic-disperat la modul ascuns, adică exprimat sec, brutal.
Dar poate că din inadaptabilitatea creatorului într-o lume robotizată și contabilizată rezultă poezia modernă, vânjoasă. Cel care trebuie să lupte cu sistemul zi de zi nu este în situația de a se lăfăi în turnul de fildeș și nu se pierde în psihodrame exprimate alambicat. Om al timpului său, Mihail Vakulovski poetizează excelent nepoeticul: „PR-izda blondă a ocupat locul meu/de la geam/și face intens/flotări pe mess (firma).