Anul trecut, directorul Institutului de Lingvistica “Iorgu Iordan” al Academiei Romane a implinit 70 de ani – o varsta la care bilanturile sunt firesti, dovada volumul omagial aparut la Editura Univers Enciclopedic (Marius Sala. Contemporanul lor, contemporanii lui), dar si marturisirile care urmeaza. (Marcela Gheorghiu)
De felul meu sunt bihorean de la poalele Muntilor Apuseni, dintr-o localitate, Vascau, careia acum i se zice oras. Este o localitate (sa nu-i spun sat) care inainte de 1989 considera deschiderea unei benzinarii un mare succes. Am avut norocul unor profesori foarte buni in scoala elementara si le pastrez o amintire vie pana astazi; mai ales invatatoarei din clasa intai Tamba Lucretia (a murit acum cativa ani, la o varsta venerabila) – foarte exigenta, dar in acelasi timp calda cu cei care aratau interes fata de ceea ce ne preda ea. Invatatorii acestia au fost oameni extraordinari, iar universul copilariei are intotdeauna in centrul lui scoala. Numai ca, in cazul meu, a fost altfel. Ma leaga amintiri foarte variate si foarte diverse (nu e tautologie, deoarece pentru mine diverse sunt amintirile din interiorul scolii, iar variate – cele din afara ei) si poate lucrul cel mai important din aceasta etapa a vietii mele a fost faptul ca am avut un bunic.
Cruce si carte
Bunicul meu, Vasile Sala, preot-invatator, ca asa era pe vremea Austro-Ungariei, preotii erau si invatatori, era cunoscut in toata zona pentru ca se ocupa de folclor. A fost, de altfel, considerat de catre toti specialistii cel mai mare folclorist al Bihorului. Pentru mine, el a reprezentat ceva ce numai in carti citesc. Mi-l amintesc ca pe un om care statea toata ziua la masa, intr-un birou numai al lui, foarte modest: o masa, un scaun, un pat – un fel de canapea – si niste carti spanzurate undeva pe sus.
Dar mai avea bunicul meu si o extraordinara biblioteca. Pentru mine, ea a reprezentat un miraj si fiindca adapostea foarte multe carti legate, in timp ce, in bibliotecile obisnuite, cartile nu se prea legau. Aveam sa vad curand ce minunatii ascundeau rafturile acelea. In plus, bunicul era abonat la toate revistele culturale, chiar de dinainte de primul razboi mondial, mai ales la cele din Ardeal: “Foaie pentru minte, inima si literatura”, “Luceafarul” de la Sibiu, “Familia” lui Vulcan (integral) si avea foarte multe publicatii de folclor.
In sfarsit, ii placea sa stranga carti si sa citeasca. E lucrul fundamental pe care l-am invatat de la el. Vedeam un om care statea toata ziua pe scaun, scria si citea… “Ce faceti aici?”, il intrebam. “Scriu!”. Parca-l vad: avea doua registre mari, cu scoarte groase, in care ii placea sa noteze tot felul de lucruri (banale pentru noi, cei de astazi, care umblam numai dupa fapte extraordinare). “Vreau sa afle mai tarziu lumea cum se gandea, cum se scria, ce se intampla pe vremea asta, a noastra. Peste cincizeci de ani, sa vezi ce interesante or sa fie!”.
Si mai facea ceva bunicul. Culegea termeni specifici si poezii din regiunea Bihorului. Cand l-am intrebat de ce face asta, mi-a zis: “Ca sa vada si altii cum e pe la noi”. Si nu se oprea aici. Lumea zicea ca e zgarcit (eu zic ca era cumpatat), dar publica pe banii lui niste brosuri care aveau scris pe coperta “Biblioteca Vascaului”. Brosurile, de douazeci de pagini, contineau poezii populare, descantece, hore. Mai tarziu am aflat ca “Biblioteca Vascaului” numara la un moment dat 70 de brosuri. O parte dintre ele, insa, s-au pierdut.
“Parinte, pe asta o stii?”
Casa bunicului era foarte aproape de locul unde se tinea sambata targul la Vascau. Bunicul punea in fata portii o masuta, pe care isi aseza cartile. Statea pe un scaun si fiecare taran care venea la targ, trecand prin dreptul lui, ii spunea: “Parinte, pe asta o stii?”. Bunicul ii raspundea: “A, o stiu, dar stai sa-ti spun eu alta mai buna” – si incepea un joc de-a poezia care nu se incheia cu una, cu doua. Ceea ce protopopului si episcopului, daca ar fi stiut, nu li s-ar fi parut atat de amuzant era ca printre poeziile lui se strecurau si versuri mai putin cuvioase, in “dialoguri” pe care le purta cu nanele ce veneau la targ (asa li se spunea pe la noi femeilor de 30-40 de ani). Era o incantare sa auzi cum discuta el cu oamenii, fiindca toata lumea stia ca era un mare adunator de folclor. Ba eu cred ca el insusi a compus o serie de poezii dintre cele publicate in “Biblioteca Vascaului”. De altfel, Ovidiu Barlea, care a publicat un dictionar de folcloristi romani unde il mentiona si pe bunicul, mi-a zis: “Unele dintre ele par sa fie scrise chiar de el”.
O Icoana vie
Bunicul a murit in ’42, cand aveam zece ani, si, cum toata lumea stie ca sunt nebun dupa carti, la succesiune, tata a renuntat la partea lui de mostenire, numai ca sa imi ramana mie biblioteca – o valoare de necontestat. Cativa ani mai tarziu, am adus-o acasa la mine si abia atunci am aflat ce era in ea. Printre altele, am gasit foarte multe scrisori. Bunicul purtat o corespondenta extraordinara cu Bela Bartok, cu Jarnik Urban, oameni care i-au calcat si pragul. Mihail Sadoveanu nota intr-o carte a lui despre vizitele la bunicul, care ii zicea bunicii Icoana, fiindca facea mancare foarte buna, iar el se inchina la ea ca la o icoana (de fapt, toate femeile din familia noastra gateau foarte bine si se intreceau in mancaruri si prajituri). Bunicul insusi era un mare mancau. Imi aduc aminte ca recordul absolut in materie de mancare, pe care il citau toti (eu nu am asistat la eveniment, dar trebuie sa fi fost ceva, de vreme ce toata lumea si-l amintea), a fost ca odata, la desert, a consumat singur, dintr-un vailing (un vas mare, asa i se zicea pe la noi), lapte de pasare facut din 12 oua.
La randul meu, pe bunica si eu o priveam ca pe o icoana, pentru ca intotdeauna cand ma duceam la ea (parca o vad si acum: purta un fel de halat-rochie de culoare inchisa, iar intr-un buzunar tinea o cheita miraculoasa, cheia de la credent, un dulapas in care tinea tot soiul de bunatati pe care nu le lasa la vedere), primeam cheita si ma umflam cu ciocolata, cu dulceata (e drept ca si la mine acasa era dulceata, dar parca nu ca aceea a bunicii).
Scrisoare catre Sadoveanu
De altfel, Mihail Sadoveanu vorbeste undeva despre dulceata extraordinara pe care a mancat-o la preoteasa Sala si despre colectia de oua incondeiate stranse de bunicul inca din secolul al XIX-lea. Romulus Vulcanescu scrie si el despre aceasta extraordinara colectie de oua incondeiate. Ma intreb, astazi: oare unde o fi disparut? Cred ca o fi vandut-o vreunul dintre mostenitori.
Dar sa ma intorc la scrisorile lui Sadoveanu. Una dintre acestea, datata 1924, era un raspuns la o scrisoare a bunicului, in care acesta il ruga sa ajute la improprietarirea taranilor din Bihor. Nu stiu daca Sadoveanu era atunci in parlament, dar i-a raspuns bunicului ca va face tot ce-i va sta in putinta, sfatuindu-l sa nu-si faca insa prea multe sperante… Foarte multa corespondenta bogata si interesanta. Din pacate, biblioteca asta extraordinara s-a dus.