Recunosc: sunt ceva mai mult decât pasionat de subiectul relației dintre religie și știință, sunt chiar obsedat de el. A fost, de altfel, punctul principal de plecare al actualei rubrici.
De când a început să mă preocupe această temă, ajungând să visez chiar la un ecumenism generalizat în care, pe de o parte, toate religiile lumii vor ajunge să se accepte una pe alta, ba chiar să săvărșească împreună cea mai importantă Lucrare cu putință, și anume spiritualizarea omului, iar pe de altă parte se vor șterge toate barierele, toate nefireștile conflicte și rivalității dintre religie, științe și arte, am aflat, mi-am limpezit ori mi-am amintit o mulțime de lucruri interesante:– că marea schismă religie-știință acoperă doar vreo cinci secole din existența multimilenară a ființei umane (indiferent dacă te raportezi la calendarul darwinian sau la un calendar religios, cel puțin câteva mii de ani tot sunt de la apariția omului);
– că problema relației religie-știință nu numai că s-a pus încă din antichitate (și probabil chiar dinainte), dar a fost și lămurită, măcar parțial, de pe atunci, de pildă în Dialogurile lui Plutarh;
– că ruptura din Evul Mediu a fost provocată mai degrabă de nevoia științei de a se autonomiza pentru a se dezvolta decât de obscurantismul (real) al unei părți a Bisericii;
– că astăzi eforturile de reapropiere se fac din ambele părți – de fapt ar trebui să spunem din toate părțile, pentru că Biserica nu e una singură (din păcate);
– că sunt foarte rari, în istoria științei, cercetătorii care să nu fi crezut în Dumnezeu;
– că sunt din ce în ce mai rari clericii care să nu accepte majoritatea afirmațiilor științelor;
– că sunt destul de multe cazurile de “dublă specializare”, oameni care sunt teologi, chiar preoți, și în același timp filozofi sau specialiști într-o știință;
– că marii învățători ai Bisericii nu sunt oameni rupți de lume, plutind la nivelul unor principii atemporale, generaliste și didacticist-moralizatoare, ci pot avea păreri foarte concrete despre lucruri foarte concrete (vezi, de pildă, uluitoarea carte “Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi”, semnată de Sfântul Nicolae Velimirovici, care vorbește – pe la 1950! – inclusiv despre concursurile de Miss!!).
Am dedus din toate acestea și din multe altele că nu sunt dus cu sorcova în visele mele și că în absurdul război dintre religie și știință s-a semnat de mult pacea, doar că mai sunt de făcut niște aranjamente post-belice. Știți dv., e ca la o lege: legea ca legea, mai greu e cu normele metodologice de aplicare a ei.
Trei sunt cele mai recente elemente care au intrat pentru mine în acest uriaș puzzle al spiritului. Primul, plăcuta surpriză pe care am avut-o urmărind postul TV al Patriarhiei române, Trinitas: oameni “open minded”, discuții libere, relaxate și tocmai de aceea folositoare, invitați de toată mâna, de pildă Elisabeta Lipă sau Leonard Doroftei!
Al doilea, ziarul Lumina, editat de asemenea de Biserica Ortodoxă Română, unde am găsit inclusiv un comentariu avizat (șef de Bancă importantă) asupra cursului de schimb!
Al treilea, o sintagmă care m-a fulgerat într-o duminică. Deschisesem televizorul pe “Universul credinței”, de pe TVR1, dar în clipa aceea nu eram foarte atent. Era un reportaj despre o mânăstire, nu știu care, și erau descrise frescele, printre care cea reprezentând Facerea – când am ridicat brusc capul auzind cuvintele: “o adevărată explozie, Big Bang-ul Creației”!
Am zâmbit fericit. În loc să încercăm să anulăm teoria Big Bang, nu e oare mult mai firesc și mai frumos să spunem că, dacă a existat un Big Bang, și pe acela tot Dumnezeu l-a făcut?