Câmpul de distorsionare a realității
Când a intrat în echipa Macintosh, Andy Hertzfeld a fost pus la curent de către Bud Tribble, celălalt designer de software, în legătură cu cantitatea uriașă de muncă pe care o mai aveau de făcut. Jobs vroia ca treaba să fie încheiată până în ianuarie 1982, adică în mai puțin de un an. ” E o nebunie. Nu avem cum”, a spus Hertzfeld. Tribble i-a zis că Jobs nu accepta să fie contrazis. “Cel mai bun mod de a descrie situația este să apelăm la o sintagmă din Star Trek“, a explicat Tribble. “Steve are un câmp de distorsionare a realității.” Fiindcă Hertzfeld părea contrariat, Tribble a dezvoltat ideea: “În prezența lui, realitatea este maleabilă. Poate convinge pe oricine în legătură cu orice. Senzația dispare când nu e în preajmă, dar e dificil să stabilești un program realist.
Tribble își amintește că împrumutase sintagma din episoadele ,,Menajeria” din Star Trek, ,,în care extratereștrii își creează singuri o nouă lume, folosindu-și pur și simplu forța minții”. Sintagma se dorea a fi atât un compliment, cât și un avertisment: ,,Era periculos să cazi pradă câmpului de distorsionare a realității, însă această calitate este cea care i-a conferit capacitatea de a schimba lumea înconjurătoare”.
La început Hertzfeld credea că Tribble exagerează, însă după două săptămâni de lucru cu Steve a devenit un atent observator al fenomenului. ,,Câmpul de distorsionare a realității era o combinație uluitoare de stil retoric carismatic, voință implacabilă și disponibilitate de a transforma orice fapt astfel încât să se adecveze scopului de moment”, declară el.
Hertzfeld a descoperit că nu prea aveai cum să te protejezi de această forță. ,,În mod uimitor, câmpul de distorsionare a realității părea a fi eficient chiar dacă erai perfect conștient de el. Adesea discutam despre diverse tehnici potențiale care ne-ar fi ajutat să-i anulăm efectul, dar după o vreme cei mai mulți ne-am dat bătuți, acceptându-l ca pe o forță a naturii.” După ce Jobs a decretat că apa minerală din frigidere trebuia să fie înlocuită cu sucuri organice de portocale și morcov, marca Odwalla, cineva din echipă a comandat tricouri inscripționate. ,,Câmpul de distorsionare a realității”, scria pe față, iar pe spate: ,,Sucul e de vină!”
Pentru unii oameni, sintagma ,,câmpul de distorsionare a realității” era doar o găselniță isteață pentru a spune că Jobs avea tendința să mintă. Însă, de fapt, era vorba despre o formă mai complexă de disimulare. Făcea o afirmație – fie că era o anumită informație din istoria lumii, sau o relatare despre cineva care sugerase o idee în cadrul unei ședințe -, fără a lua măcar o clipă în considerare adevărul. Această atitudine provenea din sfidarea premeditată a realității, nu doar față de ceilalți, ci și față de sine. ,,Era capabil să se amăgească pe sine însuși. Acest fapt îi permitea să convingă oamenii să adere la viziunea lui, deoarece o adoptase și o internalizase el însuși”, spune Bill Atkinson.
Desigur, există mulți oameni care distorsionează realitatea. Când Jobs o făcea, era adesea o tactică aplicată cu scopul de a realiza ceva anume. Wozniak, a cărui onestitate congenitală este la fel de înrădăcinată ca și abilitatea lui Jobs de a manipula, se minuna cât de eficientă putea fi această calitate a lui Steve. ,,Câmpul său de distorsionare a realității acționează atunci când are o viziune ilogică asupra viitorului, cum a fost de exemplu atunci când mi-a spus că pot să creez un joc Breakout în doar câteva zile. Ești conștient că nu are cum să fie adevărat, dar, într-un fel sau altul, Steve face lucrurile să pare reale.”
După ce membrii echipei Mac s-au lăsat prinși în mrejele câmpului său de distorsionare a realității, erau aproape ca hipnotizați. ,,Îmi amintea de Rasputin. Își fixa privirea ca o rază de laser asupra ta, fără să clipească. Nu conta dacă îți dădea să bei otravă. O luai”, declară Debi Coleman. Dar, ca și Wozniak, ea este de părere că abilitatea lui, denumită câmpul de distorsionare a realității, era o sursă de putere. I-a permis lui Jobs să-și motiveze echipa să schimbe cursul istoriei computerului, bazându-se doar pe o părticică din resursele Xerox sau IBM. ,,Era o distorsionare care se împlinea de la sine. Făceai imposibilul pentru că nu-ți dădeai seama că era ceva irealizabil”, povestește ea.
Sursa distorsionării realității era credința lui Jobs că regulile nu i se aplicau și lui. Avea niște dovezi în acest sens; în copilărie fusese deseori capabil să modifice realitatea după bunul său plac. Răzvrătirea și încăpățânarea erau întipărite în caracterul său. Avea sentimentul că era special, fiind unul din cei aleși, un om iluminat. ,,El crede că există doar câțiva oameni speciali – printre care Einstein, Gandhi și acei guru pe care i-a întâlnit în India – iar el este unul dintre ei,” spune Hertzfeld. “I-a mărturisit acest lucru lui Chrisann. Odată mi-a sugerat chiar și mie că e un iluminat. E aproape ca în Nietzsche”. Jobs nu l-a studiat niciodată pe Nietzsche, dar conceptul de voință de putere al filosofului și natura specială a Supraomului veneau de la sine în cazul său. După cum scria Nietzsche în Așa grăit-a Zarathustra: ,, Acuma spiritul își vrea doar vrerea sa, își cucerește lumea sa, pierzându-și lumea”. Dacă realitatea nu se potrivea cu voința sa, o ignora, la fel cum făcuse la nașterea fiicei sale și cum avea să facă ani mai târziu, când a fost diagnosticat prima dată cu cancer. Chiar și în răzvrătirile mărunte de zi cu zi, cum ar fi refuzul de a-și pune plăcuțe de înmatriculare la mașină sau de a parca în spațiile rezervate persoanelor cu handicap, se comporta ca și când nu ar fi fost supus constrângerilor din jur.
Un alt aspect cheie al concepției lui Jobs despre lume era obiceiul său de a aplica clasificări binare asupra lucrurilor. Oamenii erau fie ,,iluminați”, fie ,,dobitoci”. Munca lor era fie ,,cea mai bună”, fie ,,de rahat”. Bill Atkinson, designerul Mac-ului care intra în categoria pozitivă a acestor dihotomii, descria fenomenul după cum urmează:
Era dificil să lucrezi în subordinea lui Steve, deoarece exista o mare polaritate între zei și idioți. Dacă erai zeu, erai urcat pe un piedestal și nu puteai să greșești. Cei care eram considerați zei, printre care mă număram și eu, știam că de fapt nu suntem decât niște simpli muritori, că uneori luam decizii eronate în calitate de ingineri și că trăgeam vânturi ca oricine altcineva, așa că ne era mereu teamă să nu fim dați jos de pe piedestal. Cei considerați idioți, care erau ingineri extraordinari și munceau din greu, simțeau că nu vor fi apreciați și că nu-și vor putea depăși condiția, orice ar face.
Însă aceste categorii nu erau imuabile, căci Jobs putea trece repede în cealaltă extremă. Când i-a vorbit lui Hertzfeld despre câmpul de distorsionare a realității, Tribble l-a avertizat în special în legătură cu tendința lui Jobs de a reacționa precum curentul alternativ de înaltă tensiune. “Dacă îți spune că ceva e groaznic sau extraordinar, nu înseamnă că mâine va avea aceeași părere”, i-a explicat Tribble. “Dacă îi comunici o nouă idee, de obicei îți va spune că e stupidă. Dar apoi, dacă îi place cu adevărat, exact o săptămână mai târziu se întoarce la tine și îți propune ideea, care de fapt îți aparține, ca și când s-ar fi gândit el la ea.”
Îndrăzneala acestei tehnici de piruete l-ar fi lăsat cu gura căscată chiar și pe Diaghilev. ,,Dacă nu reușea să te convingă mergând pe o anumită pistă argumentativă, trecea cu abilitate la alta”, observă Hertzfeld. ,,Uneori te făcea să-ți pierzi cumpătul, adoptându-ți poziția pe neașteptate, ca și când i-ar fi aparținut, fără să recunoască vreodată că până în clipa aceea gândea altceva.” Acest fapt i se întâmpla frecvent lui Bruce Horn, programatorul care, laolaltă cu Tesler, fusese ademenit la Apple de la Xerox PARC. ,,Într-o săptămână îi pomeneam despre o idee care îmi venise și îmi spunea că e o nebunie”, își amintește Horn. ,,Săptămâna următoare venea și zicea: «Hei, am o idee grozavă», și constatam că era ideea mea! Apoi îi spuneam: «Steve, eu ți-am zis asta cu șapte zile în urmă», la care el răspundea: «Da, da, da» și-și vedea de drum.”
Era ca și cum circuitele creierului lui Jobs duceau lipsă de un dispozitiv capabil să moduleze frecvențele extreme ale opiniilor impulsive care i se conturau în minte. Astfel că, în relația cu el, echipa Mac-ului a adoptat un concept audio numit ,,filtru de atenuare a frecvențelor”. Au învățat să reducă amplitudinea semnalelor sale de înaltă frecvență atunci când procesau informațiile pe care li le transmitea. Acest lucru îi ajuta să diminueze impactul setului de date orientat spre ei, atenuând caracterul haotic al atitudinilor sale, aflate în continuă schimbare. ,,După câteva cicluri, în care el adopta alternativ poziții extreme, spune Hertzfeld, am învățat să utilizâm filtrul de atenuare a frecvențelor, evitând astfel reacțiile exacerbate.”
Era comportamentul exploziv al lui Jobs provocat de o lipsă de sensibilitate emoțională? Nu. Aproape dimpotrivă. Avea o acuitatea emoțională ieșită din comun, fiind capabil să citească oamenii și să le identifice punctele forte și vulnerabilitățile psihologice. Putea uimi o victimă inocentă cu o lovitură emoțională, perfect țintită. Știa intuitiv când cineva se prefăcea sau când cunoștea ceva cu adevărat. Ceea ce îl făcea să fie un maestru al amăgirilor lingușitoare, al mângâierilor, al persuasiunii, flatării și intimidării oamenilor. ,,Avea strania capacitate de a-ți identifica punctul slab; știa cum te poate umili sau cum să te facă să dai înapoi de frică. Este o trăsătură comună persoanelor carismatice și celor care știu cum să manipuleze oamenii. Faptul că știi că te poate strivi, te face vulnerabil și dornic să-i obții aprobarea, astfel că apoi te poate ridica în slăvi, putându-te pe un piedestal și făcându-te să-i aparții”, istorisește Joanna Hoffman.
Ann Bowers a ajuns să fie expertă în a face față perfecționismului, caracterului capricios și irascibilității lui Jobs. Fusese director de resurse umane la Intel, dar renunțase la funcție în urma căsătoriei cu cofondatorul Bob Noyce. A venit la Apple în 1980, devenind figura maternă reconfortantă, care intervenea după câte una din exploziile lui Jobs. Intra în biroul lui, închidea ușa și îl mustra cu blândețe. “Știu, știu”, îi spunea el. “Ei bine, atunci te rog să încetezi”, insista ea. Bowers își amintește că: ,,O vreme se purta frumos, iar apoi, peste o săptămână sau cam așa, primeam din nou un telefon”. Și-a dat seama că îi era greu să se abțină. ,Avea niște așteptări imense și nu suporta ca oamenii să nu se ridice la înălțimea lor. Nu se putea controla. Înțelegeam ce îl supăra pe Steve și de obicei avea dreptate, dar efectul era dureros. Inspira teamă. Era conștient de asta, ceea ce nu-l făcea totuși să-și schimbe întotdeauna comportamentul.”
Jobs a devenit un apropiat al lui Bowers și al soțului acesteia și căpătase obiceiul de a trece pe la ei, în Los Gatos Hills, fără a-și anunța vizita. Ea îi auzea motocicleta de la distanță și spunea: “Se pare că iar o să cinăm cu Steve”. O vreme, ea și Noyce au reprezentat substitutul unei familii pentru el. ,,Era extrem de inteligent, având totodată o mare nevoie de afecțiune. Avea nevoie de un adult în viața lui, de o figură paternă, ceea ce a devenit Bob pentru el, iar eu am ajuns să îndeplinesc rolul unei mame.”
Comportamentul exigent și ofensator al lui Jobs avea și câteva aspecte pozitive. Cei care nu se lăsau striviți deveneau mai puternici. Făceau o treabă mai bună, atât de frică, cât și din dorința de a-i face pe plac. ,,Comportamentul lui te poate epuiza emoțional, dar, dacă supraviețuiești, are efecte benefice”, afirmă Hoffman. De asemenea, puteai să ripostezi, uneori, și nu numai că supraviețuiai, ci ajungeai să progresezi. Însă nu funcționa întotdeauna. Raskin a încercat să o facă, a reușit o perioadă, dar apoi a fost distrus. Dar, dacă erai încrezător și calm, dacă Jobs te evalua și hotăra că știi ce faci, ajungea să te respecte. De-a lungul anilor, atât în viața sa personală, cât și în cea profesională, cercul său privat a fost alcătuit cu preponderență din oameni puternici, nu din lingușitori.
Echipa care se ocupa de Mac știa acest lucru. În fiecare an, începând cu 1981, se acorda un premiu persoanei care reușise cel mai bine să-i țină piept, înfruntându-l. Premiul era pe jumătate o glumă, pe jumătate serios, iar Jobs era conștient de asta și îi plăcea. În primul an a câștigat Joanna Hoffman. Provenind dintr-o familie de refugiați din estul Europei, era o tânără cu temperament și voință puternice. De pildă, într-o zi a descoperit că Jobs îi modificase estimările de marketing de așa natură, încât prezentau o realitate distosionată, în opinia ei. A alergat furioasă spre biroul lui. ,,În timp ce urcam scările, i-am spus secretarei lui că o să iau un cuțit pe care i-l voi înfige în inimă”, rememorează ea. Al Eisenstat, avocatul corporației, a dat fuga să o imobilizeze. ,,Dar Steve m-a auzit și a dat înapoi.”
Hoffman a câștigat din nou premiul în 1982. ,,Mi-amintesc că o invidiam pe Joanna pentru că era capabilă să-l înfrunte pe Steve, iar eu încă nu aveam curajul să o fac”, mărturisește Debi Coleman, care a intrat în echipa Macintosh în același an. ,,Apoi, în 1983, am primit eu premiul. Învățasem că trebuie să te lupți pentru lucrurile în care crezi, fapt pe care Steve îl respecta. După aceea a început să mă promoveze.” A urcat pe scara ierarhică, ajungând în cele din urmă să conducă departamentul de producție.
Într-o zi, Jobs a dat buzna în biroul unuia din inginerii lui Atkinson, rostind, ca de obicei: “E de rahat ce faci tu aici”. După cum își amintește Atkinson, tipul i-a răspuns: “Nu, nu e, de fapt e cea mai bună soluție” și i-a explicat lui Steve compromisurile inginerești pe care le făcuse. Jobs s-a calmat. Atkinson și-a învățat echipa să traducă vorbele lui Jobs. ,,Am învățat să interpretăm, dându-ne seama că «E de rahat» era, de fapt, o întrebare, însemnând «Explică-mi de ce aceasta este cea mai bună soluție.»” Însă povestea are o continuare cu valențe instructive, după cum avea să constate Atkinson. Până la urmă, inginerul a reușit să descopere o metodă și mai bună de a executa funcția pe care o criticase Jobs. ,,A făcut-o mai bine fiindcă îl provocase Steve, ceea ce arată că poți riposta, dar totodată trebuie să asculți, pentru că de obicei are dreptate”, spune Atkinson.
Comportamentul agresiv al lui Jobs era parțial cauzat de perfecționismul său și de intoleranța față de cei care făceau compromisuri cu scopul de a termina un produs la timp și încadrându-se în buget. ,,Nu accepta cu ușurință compromisurile. În cazul în care cineva nu era preocupat de perfecțiunea produsului, era considrat a fi un om de paie”, declară Atkinson. De exemplu, în aprilie 1981, la Târgul de Computere de pe Coasta de West, Adam Osborne a lansat primul computer personal cu adevărat portabil. Nu era grozav, avea un monitor de cinci inchi și o memorie destul de mică, dar mergea suficient de bine. Conform celebrei declarații a lui Osborne: ,,Satisfăcător înseamnă suficient de bine. Orice altceva e de prisos”. Jobs considera că această abordare este respingătoare din punct de vedere moral și, zile în șir, l-a luat pe Osborne peste picior. “Tipul ăsta chiar nu pricepe nimic”, repeta el critic, umblând pe coridoarele de la Apple. “Nu face artă, face un rahat.”
Walter Isaacson – Steve Jobs – biografia autorizată, traducere din limba engleza de Mihaela Sofonea, Anda Sebeși, Dan Bălănescu. În curs de apariție la Editura Publica.