Nimeni n-a mai reusit pana la el sa valorifice poetic cu atata verva experienta de gazetar.
Lucian Vasilescu a tarat dupa sine ghiuleaua grea a ingineriei, pana in 1989, asemenea lui Daniel Banulescu si Mihail Galatanu, pentru ca in 1990 sa evadeze si sa se intoarca acasa, adica in lumea poeziei, care reprezinta adevarata lui vocatie. Nascut la 23 octombrie 1958 in Ploiesti, el este in prezent stabilit in Bucuresti. Biografia sa profesionala, spre deosebire de aceea a lui Mihail Galatanu, a fost valorificata in poezie, care, drept urmare, este incarcata de actualitate ca de un curent electric de inalta tensiune.
“Slujbe – marturiseste Lucian Vasilescu – am avut multe, dovada Cartea de munca, probabil cea mai Ãgroasaà carte a mea de pana acum. Citez dintr-insa: inginer la Combinatul Petrochimic Borzesti (Onesti sau Gheorghe Gheorghiu-Dej), inginer la Rafinaria Vega – Ploiesti, inspector pentru judetul Prahova al M.A.T.M.C.G.F.F. (sic!) – Ministerul Aprovizionarii Tehnico-Materiale si Controlului Gestiunii Fondurilor Fixe (acestea, pana in 1990). Dupa aceea: secretar de redactie la revista Luceafarul, ziarist la Cotidianul, Ãexpertà in relatii publice la C.N.A. (Consiliul National al Audovizualului), ziarist la Evenimentul zilei, apoi la Ziua, secretar general de redactie la revista de actualitate editoriala Cartea – editata de Fundatia Nemira, muzeograf la Muzeul Literaturii Romane, redactor-sef al revistei Cainele meu.”
Dintre “slujbe”, cea care i-a oferit cele mai multe sugestii pentru poezie a fost, fara indoiala, aceea de ziarist. Cu un simt poetic sigur, Lucian Vasilescu a stiut sa vada in gazetaria ieftina si de succes la public practicata la Evenimentul zilei un spectacol tragic al simularii freneziei existentei, o parodie a eroismului fiintei omenesti. Nimeni n-a mai reusit pana la el sa valorifice poetic cu atata verva experienta de gazetar.
Urmatoarele volume de versuri – Ingineria poemului de dragoste si Sanatoriul de boli discrete, amandoua aparute in 1996 – se remarca printr-o gesticulatie carnavalesca, dincolo de care se intrevede suferinta. Poetul intra temporar in competitie cu poetii generatiei ?”80.
Volumul care reprezinta insa cartea lui de vizita, Spirt. Muzeul intamplarilor de ceara, 2000, nu mai aduce aminte prin nimic de retorica optzecistilor. Ceea ce produce o puternica impresie in timpul lecturii acestui volum este intensitatea calma a trairilor. Asemenea unui credincios fanatic, poetul ar putea face sa se topeasca si fierul cu fixitatea privirii lui. Pe el, nimic din ceea ce e omenesc nu-l perturba si nu-l iluzioneaza.