Contribuții la propagandă. Aflat în închisoare după atacul eșuat asupra cazărmii Moncada, Castro îi scria în 1954 unei tovarășe revoluționare: „Nu avem voie să neglijăm nici o clipă propaganda, pentru că ea este sufletul întregii lupte” (apud Volker Sierka, 2011, Fidel Castro. O biografie, Publica, p. 54) ceea ce a și făcut în toată activitatea lui politică ulterioară.
Acțiuni și gesturi publice. Un prim spectacol mediatic a fost oferit de Castro presei americane cu ocazia vizitei sale din aprilie 1959 la New York (delegație foarte numeroasă, discurs în Central Park, relaționare strânsă cu presa). A urmat un al doilea spectacol, și mai puternic din punct de vedere propagandistic, în septembrie 1960 cu ocazia Adunării generale a ONU: s-a cazat ostentativ la un hotel din cartierul negrilor Harlem, unde i-a primit pe liderul radical Malcom X (1925-1965), pe premierul indian Pandit Jawaharlal Nehru (1889-1964), pe președintele egiptean Nasser, pentru a se îmbrățișa apoi, îmbrăcat fiind tot în uniforma sa verde-măsliniu, în fața Adunării generale a ONU cu liderul sovietic Nikita Hrusciov. Încercările de export a revoluției castriste în Lumea a Treia prin misiunile importantelor contingente militare cubaneze în Africa (suportate cu greu de economia cubaneză și cu numeroase victime), împreună cu implicările politice internaționaliste ale lui Castro în cadrul Mișcării de nealiniere din anii 70 au contribuit la întărirea conștiinței naționale, la gratificarea mândriei cubaneze, precum și la consolidarea moralului combativ și revoluționar al cubanezilor (Skierka, 2011, p. 345).
Retorică – stil și conținut. Fidel Catro a fost unul din cei mai redutabili oratori, talentul său de a se adresa maselor constituind una din principalele sale arme de propagandă prin care și-a sedus concetățenii, și nu numai, timp de mai multe decenii. Fiind capabil să vorbească ore în șir cu o neștirbită pasiune, fără note sau teleprompter, folosindu-se din plin de un foarte expresiv limbaj al trupului, Castro a reușit să cucerească numeroși adepți și să-și facă din lungimea speech-urilor sale (cel mai lung a durat șapte ore, la 10 octombrie 1997, când avea vârsta de 70 de ani) un semn distinctiv.
Fidel Castro a știut să lanseze lozinci, devenite sloganuri politice puternice și a găsit numeroase eufemisme care au prins la ascultători, încadrând astfel anumite situații sau personaje pentru ca să se poată folosi cât mai bine de acestea în scopuri propagandistice, repetându-le ori de câte ori avea ocazia. Astfel în 1960 el a lansat strigătul de luptă Patria o Muerte, Venceremos! („Patria sau moartea, vom învinge!”), cu care-și va încheia toate discursurile. O expresie la fel de percutantă propagandistic care a traversat deceniile a fost și formula de rămas bun a lui Che Guevara, Hasta la Victoria Siempre, atunci când a plecat în 1965 din Cuba pentru a face revoluție în Congo, expresie provenind dintr-un cântec celebru (Hasta siempre comandante compus de Carlos Puebla), devenit imn cvasi-oficial în Cuba. Pe acei cubanezi care vroiau să părăsească patria devenită socialistă și privativă de libertate și bunuri materiale, Castro i-a numit peiorativ gusemos – viermi. După modelul „Marelui Salt Înainte” al lui Mao, în martie 1968, Castro a lansat „marea ofensivă revoluționară” prin care a eliminat ultimile mici afaceri private din Cuba, unde munca în colectiv, lipsa motivațiilor materiale, abstinența, cumpătarea au fost generalizate sub supravegherea paznicilor socialismului.
Anul 1970 a fost declarat de Castro drept „anul celor zece milioane de tone de zahăr” inițiind o vastă campanie de propagandă pe tema obținerii unei producții record, chiar și sărbătoarea Crăciunului fiind anulată pentru a se câștiga o zi de muncă în plus. Campania și efortul aferent au fost însă un eșec, recunoscut ca atare de Castro. Perestroicii lui Gorbaciov, Castro i-a opus în anii 80 termenul de Rectification, ajungându-se până la cenzurarea cvasitotală a presei sovietice devenite mult prea libere și neconforme cu dogmele marxist-leniniste.
Pentru a justifica propagandistic uriașele lipsuri și eforturi la care erau supuși cubanezii în urma colapsului URSS – principalul sponsor al Cubei și al înăspririi aberante a embargoului Statelor Unite în speranța prăbușirii regimului castrist din prima jumătate a anilor 90, Fidel Castro a îmbrăcat totul sub denumirea de Perioda special – Perioada specială, în care totul trebuia îndurat pentru a putea supraviețui.
Relația cu presa. La scurt timp după cucerirea puterii, conștient de rolul și importanța acesteia în controlul maselor, regimul lui Castro a închis până în mai 1960 toate canalele media – ziare, reviste, posturi de radio, TV – care-i erau ostile sau critice. În locul acestora s-au impus Hoy, publicație comunistă, și Revolucion, oficiosul M-26-7, iar Che Guevara a pus în martie 1959 bazele agenției de presă a statului cubanez Prensa Latina. (Skierka, 2011, p. 114). Atunci când publicația Revolucion a devenit incomodă și prea intelectuală, imediat după înființarea în 1965 a Partidului Comunist Cubanez, ea a fost contopită cu vechiul ziar comunist Hoy („Azi”) în publicația devenită organul central al partidului Granma („Bunica” – după numele vasului din care a debarcat Castro la poalele lui Sierra Maestra în 1956) concepută după modelul sovietic al Pravdei („Adevărul”) și „la fel de atrăgătoare ca agenda telefonică a unei cazemate (Skierka, 2011, p. 286). Cu toate că Fidel Castro a întărit permanent cenzura (inclusiv a presei sovietice atunci când aceasta a devenit prea perestroikistă și glastnosistă) și controlul media cubaneze (Legea 88 din 1999 privind transmiterea sau deținerea de materiale și informații în și dinspre SUA) și al tuturor producțiilor culturale cubaneze (inclusiv printr-o revoluție culturală în 1971, asemănătoare celei a lui Ceaușescu), el nu a avut nici un fel de rețineri morale în a acuza mass-media occidentale și americane de manipulare a maselor.
Cultul personalității – particularități castriste. Fidel Castro a avut mare grijă să nu repete rețeta stalinistă a cultului personalității și cu atât mai puțin formulele mussoliniene (Il Duce) sau hitleriste (Fuhrer Prinzip). În consecință, „pentru a sublinia că el este doar unul din mulți alții care ar fi la fel de potriviți pentru a conduce revoluția, a făcut trimitere la faptul că în jurul ei nu există un cult al personalității: Nu sunt străzi, parcuri sau școli care să poarte numele unor personalități de conducere aflate în viață. Nu se vor găsi nici măcar fotografii oficiale. Însă nici nu are nevoie de acest lucru; toată lumea știe: el e Cuba. Revoluția a fost și este el, el este atotprezent și așa va rămâne și după moarte” (Skierka, 2011, p. 468).
Cu toate acestea, Che Guevara a devenit după asasinarea sa în 1967 de către autoritățile boliviene, obiectul unui cult special atât în Cuba – susținut de autoritățile cubaneze – chipul său fiind pe bancnotele de pesos, cât și pe plan internațional. În Cuba Castro i-a ridicat un Mausoleu cu o imensă statuie (pe al cărei soclu este înscris sloganul acestuia Hasta la victoria siempre) în orașul Santa Clara, (acolo unde El Che a obținut cea mai mare victorie împotriva trupelor lui Batista în 1958) și unde rămășițele pământești (recuperate dintr-o groapă comună din Bolivia) i-au fost înhumate cu mari onoruri și ceremonii în 1997, la treizeci de ani după moartea sa.
Aprecieri. Ambasadorul britanic Paterson la Havana în 1959 îl vedea pe Castro drept „un amestec de Marti, Robin Hood, Garibaldi și Isus Cristos”, în timp ce corespondenta The New York Times nota: „Privindu-l pe Castro, am devenit conștientă de farmecul personalității sale. (…) Îi captiva pe ascultătorii lui într-un mod aproape hipnotic, îi făcea să creadă în imaginea sa privind rolul unui guvern și chemarea Cubei” (apud Skierka, 2011, p. 92). Dintr-o perspectivă europeană asupra fenomenului Castro, jurnalistul german Volker Skierka și-a explicat astfel secretul longevității politice a liderului caraibean: „Faptul că nu există demonstrații de mase, ciocniri violente, represiune sângeroasă, se datorează în parte mâinii de fier preventive a aparatului de securitate. Un alt motiv ar putea fi resemnarea oamenilor. Oricum Castro încă reușește, prin discursurile sale de mai multe ore să convingă populația să răspundă încă o dată tuturor provocărilor cu forțe unite. Pare a fi unul dintre puținele talente politice ale istoriei care reușește să frângă rezistența prin discursuri lungi de mai multe ore și obositoare” (Skierka, 2011, p. 341). Probabil că după dispariția sa și schimbarea regimului pecetluit de el Fidel Castro, prin controversata sa carieră politică, va furniza un plus de surprize și secrete dezvăluite, care vor reaprinde dezbaterile privind rolul său asupra destinului Cubei, dar și în arena internațională, implicând personalități și situații cunoscute. Cu toate acestea, profilul lui Fidel Castro face o notă distinctă atât față de dictatorii sud-americani ai secolului XX, cât și față de dictatorii europeni (Mussolini, Hitler, Franco) care i-au slujit parțial ca model în tinerețe.
Fidel Castro – născut pe 13 august 1926, Biran, Cuba, revoluționar și conducător comunist al Cubei