Contribuții. Teatralitatea și ostentația au fost două dintre cele mai evidente caracteristici ale propagandei lui Muammar Gaddafi, care reflectau personalitatea sa, considerată în mod frecvent drept excentrică. Imediat după preluarea puterii în 1969, Gaddafi nu numai că a expuzat pe foștii coloniști italieni și a reinstaurat legea islamică în conivență cu principiile socialiste printr-o formulă originală de „democrație populară directă”, dar a promovat cu ostentație naționalismul arab simultan cu susținerea terorismului anti-occidental. Așa cum Mao a scris celebra sa „Cărticică roșie” de învătățuri, tot așa și Gaddafi a publicat între 1974 și 1979, în trei volume, „Cartea verde” în care și-a expus teoriile și idealurile sale politice (devenite ideologie obligatorie pentru libieni) despre „socialismul islamic”, despre pan-arabism, despre eliberare, drept soluții alternative la capitalism și democrațiile liberale. În 1977, Gaddafi a proclamat o nouă formă de guvernământ pentru Libia, „Jamahiria” – un neologism ce însemna „statul maselor”, cu toate că, în pofida propagandei privind politica sa egalitaristă, în realitate toată puterea în stat rămânea concentrată în mâinile sale, ale familiei și ale câtorva apropiați.
Cultul personalității sale dezvoltat în Libia a fost adesea comparat cu cel al lui Nicolae Ceaușescu în privința grandomaniei și adulației populare impuse, cei doi dictatori dezvoltând în anii 70 și 80 nu doar relații economice strânse și pe linia serviciilor secrete, dar au împărtășit o simpatie și încredere reciprocă notorie. În consecință, după declanșarea violențelor anti-revoluționare la București în seara zilei de 22 decembrie 1989, zvonul că teroriștii ce-l apărau pe Ceaușescu erau libieni antrenați special de Gaddafi a fost extrem de credibil. Începând de la vizita din martie 2004 a primului ministru britanic Tony Blair la Tripoli și continuând cu întâlnirile cu liderii Franței, Nicolas Sarcozy și Italiei, Silvio Berlusconi, Gaddafi a reușit să-și amelioreze substanțial imaginea internațională, chiar dacă gesturile sale excentrice nu au lipsit. Simultan, el al reușit să fie proclamat în cadrul unei ceremonii desfășurate în 2008 la Benghazi, „Rege al Regilor Africii” și a stabilit o alianță afro-latino-americană anti-imperialistă cu dictatorul venezuelean Hugo Chavez în septembrie 2009; mai mult decât atât Gaddafi a propus chiar înființarea unei organizații rivale a NATO care să se numească Organizația Tratatului Atlanticului de Sud. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2011, Gaddafi a fost unul dintre cei mai vehemenți lideri arabi din lumea islamică care a condamnat Al Quaeda chiar într-un interviu la televiziunea americană ABC; de altfel la izbucnirea protestelor împotriva sa pe 15 februarie 2011, el a numit în mod repetat Al Quaeda drept cauză și suporteră a acelei revolte armate.
Excentricități vestimentare și verbale. Gaddafi a șocat vizual mereu prin înfățișările sale, începând cu costumele tip safari asociate cu ochelari de soare din anii 70, (atunci când poza viril în ipostaza unui nou Che Guevara în timp ce decidea execuții publice pe stadioane pentru supunerea prin teroare afișată a libienilor) și mergând până la flamboaiantele costume multicolore tip sahariană, uniformă militară brodată cu aur, sau gandura (îmbrăcămintea beduinilor), cu capul acoperit de o șapcă model sovietic în care se afișa la ceremoniile publice din anii 2000 Gaddafi nu a ezitat, spre deliciul presei, să pretindă a-și întinde cortul-reședință în grădina palatului Marigny din Paris sau în mijlocul New-York-ului. În acest fel el a alimentat clișeul de imagine al dictatorului excentric, bogat și atotputernic dintr-o țară a Lumii a Treia. La fel de șocante precum aparițiile și costumațiile au fost și afirmațiile publice ale lui Gaddafi, care i-au adus un plus de notorietate în mass-media internațională precum: „Shakespeare: acest mare dramaturg de origine arabă”; strămoșii indienilor americani sunt originari din Africa de Nord, iar America și-ar trage numele de la „emir Ka”, cel de la care navigatorul italian Amerigo Vespucci ar fi furat totul; Elvetia ar fi în viziunea lui Gaddafi doar o țară „apropiată” de Libia, dar „mai puțin dezvoltată”, în timp ce hamburgerul este un „amestec de libărci, șoareci și broaște cu ajutorul căruia a fost distrusă URSS”; „Europa trebuie să se convertească la Islam”; „Condiția femeii în Europa este tragică. Ea este obligată să facă uneori o muncă pe care nu o vrea, precum cea de mecanic sau zidar. Mi-ar plăcea să salvez femeia europeană care se zbate”; în fine, dacă Isus Christos și Mahomed nu au știut cărui renume universal erau destinați, el, Gaddafi, știa. Neabătut în șocantele sale afirmații, pe 29 septembrie 2009 în discursul său de la tribuna Adunării Generale a ONU, Gaddafi a luat apărarea atât a talibanilor, cât și a piraților somalezi, a acuzat Israelul de a-l fi asasinat pe J.F. Kennedy, l-a numit pe Barrak Obama „fiu al Africii”, Consiliul de Securitate al ONU a fost calificat de dictatorul libian drept „Consiliul Terorii” și a pledat pentru soluția unui singur stat palestiniano-israelian.
După o lună de represalii dure împotriva celor ce se revoltaseră împotriva sa și care începuseră a fi susținuți și de aviația marilor puteri, retorica lui Gaddafi exprimată în cadrul discursurilor sale difuzate la televiziunea națională sau în interviurile pentru televiziuni străine a fost la fel de năucitoare, el făcând afirmații grandoman-sfidătoare, în afara realităților din teren: „Voi arde toată Libia. Pregătiți-vă să apărați Libia. Vom învinge orice încercare de cucerire a țării. Poporul libian mă iubește.” La fel ca și în cazul altor dictatori aflați în pragul prăbușirii regimurilor lor (a se vedea cazul Nicolae Ceaușescu), discursurile și mesajele lui Gaddafi ce ignorau schimbările politice și militare, nu au avut alt efect decât să-i încrânceneze și mai tare pe rebeli.
Propaganda anti-Gaddafi. Odată cu izbucnirea revoltelor din Libia, numeroși ziariști occidentali s-au grăbit să-l compare pe Gaddafi cu Nicolae Ceaușescu ce-i fusese prieten, atât în ceea ce privește afirmațiile dictatorului libian cum că el ar fi fost iubit de popor care ar fi gata chiar să moară pentru el, cât și în privința fiilor acestuia (referința la Nicu Ceaușescu) sau a luxului exorbitant al reședințelor sale, dar nu în ultimul rând și în privința fabuloaselor sale conturi din străinătate. Pe de altă parte, dacă Ceaușescu fusese intens demonizat în presa occidentală în anii dinaintea căderii sale pe 22 decembrie 1989, nu același lucru s-a întâmplat cu Gaddafi, despre care presa franceză scria în 2007, cu ocazia vizitei acestuia la Paris, că „nu era perceput în lumea arabă drept un dictator”. În cadrul operațiunii NATO „Odyssey Down” declanșată în martie 2011, conform procedurilor standard, au fost desfășurate și operații psihologice (PSYOPS) îndreptate spre forțele ce-l sprijineau pe Gaddafi. Începând din mai 2011 în Libia, îndeosebi asupra capitalei Tripoli au fost lansați de către aviația militară italiană sute de mii de fluturași conținând mesaje din partea Consiliului Național de Tranziție menite să contracareze propaganda lui Gaddafi. Avioanele Commando Solo au fost și ele utilizate pentru transmiterea de mesaje audio și video populației și forțelor loiale lui Gaddafi în care se spunea că acesta viola rezoluțiile ONU, să înceteze luptele și distrugerile și să se întoarcă acasă. Mesajele PSYOPS înscrise pe fluturași sau din transmisiile Commando Solo se refereau la o Libie democratică, unită și liberă, dar fără Gaddafi, și în același timp avertizau navele libiene să nu iasă în largul mării, lor opunându-li-se blocada navelor NATO.
Evaluări. A fost un lider profund dedicat credinței islamice, dar care a avut o personalitate considerată de psihiatrii occidentali drept ușor schizofrenică, sau de tip borderline: dacă în condiții obișnuite dictatorul reacționa normal și în conformitate cu realitatea, în condiții de stress, el depășea limítele comportamentului normal. Cu toate aceste suspiciuni privind psihicul său, nu i-a fost niciodată diagnosticată vreo boală cunoscută, iar politica occidentală „morcovul și bățul” ce i-a fost aplicată a avut adesea succes (Owen, 2008, Bolnavi la putere, Corint, p. 362).
În anii 80 președintele american Ronald Reagan l-a numit pe Gaddafi „câinele nebun al Orientului Mijlociu”, iar numeroase manifestări publice și decizii politice ale acestuia au venit în susținerea aceastei etichete dure. Dintre dictatorii secolului XX, Gaddafi s-a remarcat printr-o propagandă șocantă, situată adesea la limita grotescului și nebuniei, atât prin costumații și exprimări publice, cât și prin afișarea ostentativă a brutalității represiunilor sale. În acest fel a reușit mai mult decât alți dictatori să se plaseze frecvent pe prima pagină a mass-media internaționale, chiar dacă multe dintre manifestările sale au fost considerate de opinia publică drept gesturi ridicole sau acte de inconștientă bufonerie având cauze patologice. În aprilie 2012 Consiliul Național de Tranziție, aflat la putere în Libia, a adoptat o lege care pedepsește cu închisoare elogiile aduse fostului dictator Muammar Gaddafi, fiilor acestuia sau altor membri ai fostului regim, reglementare care-și mai găsește echivalentul doar în măsurile de denazificare luate de armata americană în Germania post-hitleristă.
Muammar Gaddafi – născut la 7 iunie 1942, Sirte – decedat pe 20 octombrie 2011, Sirte, dictator al Marii Jamahirii Arabe Libiene Populare Socialiste