Contribuții. Pentru a putea stăpâni o țară de multă vreme divizată din punct de vedere etnic, religios, social și economic între suniți și șiiți, între kurzi și arabi, între nomazi și țărani și între șefi de trib rurali și negustori urbani, Saddam Hussein a recurs la teroare prin intermediul poliției sale secrete, la cultul personalității dezvoltat în cele mai variate forme, precum și la implementarea unei serii programe educativ-sanitare și administrative de emancipare economică și socială a țării. Pe de altă parte, Saddam a avut un deosebit simț al ”străzilor arabe”, care l-a ajutat să manipuleze mulțimile arabe, fiind influențat de naționalismul pan-arab al președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser.
Cultul personalității lui Saddam Hussein. Încă de la începutul regimului său, Saddam a promis irakienilor un deceniu de onoare și împliniri care vor rivaliza cu trecutul glorios al țării. Propaganda sa a accentuat constant referințele la antichitate, Saddam ordonând reconstruirea Babilonului: pentru aceasta au fost fabricate milioane de cărămizi purtând însemnele sale, întocmai precum vechii conducători asirieni (Cipkowski, 1992, Understanding the Crisis in the Persian Gulf, New York, John Wiley & Sons, pp. 40-41). Saddam însuși s-a comparat adesea cu regele Nabucodonosor, dar a pretins că se trage din cel de-al patrulea calif al Bagdadului (Cull, 2003, Propaganda and Mass Persuation. A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO p. 170), iar în 1988 a organizat chiar și un Festival internațional al Babilonului, având drept motto ”De la Nabucodonosor la Saddam Hussein, Babilonul se ridică din nou”. În Irak au apărut numeroase picturi murale sau afișe ce combinau vechiul stil antic cu realismul socialist în portretizarea lui Saddam în diferite ipostaze glorios-simbilice (Taylor, 1992, War and the Media. Propaganda and Persuation in the Gulf War, Manchester University Press p. 23), fie ca beduin – imagine destinată țăranilor, fie în costum european cu pușca în mână – reprezentând un lider modern și puternic, fie în uniformă de general – pentru a sugera un conducător militar victorios, fie ca un musulman devotat credințeiîn Islam.
Nu au fost uitate nici ipostazele umane, de familie, cu Saddam zâmbind în mijlocul familiei, cu copii in brațe, în ținută sport, toate trimițând către clișeul părintelui bun al națiunii irakiene. Portetele sale au împânzit Irakul, în școli, piețe, aeroport, magazine, birouri și chiar pe bancnote. Responsabilul cu imaginea sa publică în tipărituri a fost poetul și jurnalistul Abdul Amir Malla (Cull, 2003, p. 170). Marele ”Arc al victoriei” (două mâini ținând săbii încrucișate) construit la Bagdad în 1989 pentru comemorarea victoriei împotriva Iranului a fost ordonat chiar de Saddam pentru a-i simboliza puterea totală într-un amalgam de artă pop, simbolism religios și militarist (Jowett & O’Donnell, 2006, Propaganda and Persuasion, Sage Publications, p. 302). Parte a cultului personalității sale au fost și spectacolele electorale ale celor două referendumuri pe care le-a organizat în 1995 și 2002 și pe care le-a câștigat desigur în cvasitotalitate. Mereu suspicios și bănuitor la adresa celor din jurul său, considerați drept potențiali rivali la putere, Saddam a delegat chiar și responsabilitățile propagandei mai multor departamente ale partidului și statului, astfel încât nimeni în afara sa să nu dețină controlul total. Totodată la fel ca în orice sistem distatorial, Saddam a instituit un control total al mass-media, televiziunea și radioul fiind gestionate prin intermediul unei structuri specializate din cadrul Ministerului Culturii și Informațiilor.
Propaganda de război condusă de Saddam. Dictatorul irakian a încercat să-și construiască imaginea nu doar a unui strălucit comandant militar, dar și a unui maestru al propagandei desfășurate îndeosebi pe timp de criză și război în raport cu dușmanii sau aliații săi. Cu toate că în 1990-1991 Saddam a recurs la rețete propagandistice abile, de natură să-i asigure un succes politic în confruntarea sa cu Occidentul și îndeosebi cu Statele Unite, propaganda sa a cunoscut imediat după invadarea Kuweitului, eșec după eșec. Nu a reușit să-i intimideze pe americani cu ”Mama tuturor bătăliilor” amenințându-i cu un mare număr de pierderi în rândul soldaților, exploatând așa numitul ”sindrom al Vietnamului”. Nu a reușit să submineze opinia publică occidentală, ci dimpotrivă a înverșunat-o și mai tare prin jocul de șantaj cu ostatecii, îndeosebi britanici, pasageri ai zborului BA 149 surprinși de invazia irakiană în Kuweit (Taylor, 1992, p. 6). Nu a reușit să fisureze Coaliția internațională din care făceau parte și state arabe (Arabia Saudită) prin introducerea problemei palestinienilor în ecuația negocierilor privind retragerea din Kuweit. Nici atacurile cu rachete Scud asupra Israelului ce urmăreau provocarea unei reacții militare a acestuia ce ar fi putut atrage părăsirea Coaliției de către statele arabe, nu au avut efectele politice scontate, Scud-urile fiind contracarate propagandistic în media internațională prin rachetele americane Patriot, iar Israelul a fost convins să nu intervină în conflict.
O inovație propagandistică a lui Saddam a fost permisiunea și facilitățile acordate postului de televiziune CNN (apoi și altor jurnaliști la sfârșitul lui ianuarie 1991) de a rămâne în Bagdad și de a transmite de acolo live, chiar și după expirarea ultimatumului ONU și începerea bombardamentelor aliate pe 17 ianuarie 1991: dictatorul spera că imaginile ororilor inevitabile ale războiului asupra civililor înfățișate la televizor opiniei publice occidentale va determina conducerea Coaliției oprirea raidurilor sau spargerea alianțelor (Taylor, 1992, pp. 88-91). Întradevăr incidentele ”pagubelor colaterale” provocate de bombardamentele aliate asupra civililor irakieni (precum episodul al așa zisei fabrici de lapte pentru copii) au provocat emoție în rândul opiniei publice occidentale, la fel ca și prezentarea la televiziunea irakiană a piloților americani capturați, dar ele au fost rapid demontate de mass-media internațională dominată de trusturile de presă americane și britanice. Nici în prezent nu este elucidată complet implicarea nemijlocită a lui Saddam Hussein în campaniile de propagandă atât cele din timp de pace, dar mai ales de război sau în decizia de a permite CNN-ului să rămână în Bagdad după 15 ianuarie 1991 (Jowett & O’Donnell, 2006, p. 307).
După înfrângerea suferită în Războiul din 1991, proclamată din nou drept o altă ”victorie”, Saddam a reușit să se mențină la putere încă doisprezece ani, trecând la o represiune nemiloasă a revoltelor interne (șiite, kurde), jucând pe muchie de cuțit cu inspectorii ONU privind deținerea armelor de nimicire în masă și pozând pentru atragerea sprijinului lumii islamice, într-un musulman devotat care și-a donat chiar o parte din sânge pentru scrierea Coranului cu acesta, drept mulțumire că Allah l-a scăpat de atâtea primejdii și conspirații. Obiectivul principal al propagandei lui Saddam a fost aceea de a-i convinge în primul rând pe concetățenii săi ce sufereau consecințele embargoului economic internațional, dar și întreaga comunitate arabă că el este cel care a reușit să-i sfideze pe infidelii și puternicii americani și occidentali, iar sancțiunile economice aplicate împotriva sa de ONU sunt nedrepte, la fel ca și loviturile aeriene americano-britanice (Cull, 2003, p. 171).
Chiar și în delicata problemă a posesiei armelor de nimicire în masă și a colaborării sale cu organizația teroristă Al Quaeda, Saddam nu a reușit, la momentul respectiv, să convingă comunitatea internațională în fața acuzațiilor formulate de președintele George W. Bush și premierul britanic Tony Blair. Nu i-a fost de folos nici interviul de trei ore pe care Dan Rather, veteranul CNN din 1991 i l-a luat pentru CBS News pe 24 februarie 2003, cu o lună înainte de invazia Irakului ce avea să ducă la răsturnarea, capturarea, judecarea și executarea sa. În războiul din 2003, Saddam a apărut puțin în public, lăsând sarcina propagandei pe seama ridicolului său ministru al informațiilor Mohammed Saeed al Sahhaf. Filmul capturării sale, ale cărei detalii sunt incomplet elucidate, ce a făcut înconjurul lumii i-au demolat definitiv imaginea de mare și atotputernic conducător al Irakului și lumii arabe pe care a încercat tot timpul să și-o construiască.
Evaluări. Saddam Hussein a făcut parte din galeria celor mai demonizați, la nivel global, șefi de stat postbelici precum Stalin, Miloșevici, Ceaușescu, Idi Amin, Pol Pot etc. Multe aspecte esențiale ale războaielor împotriva Irakului și ale implicării sale nu vor putea fi relevate datorită clasificării documentelor, dar Saddam Hussein rămâne drept un alt exemplu de dictator care nu a putut nici să-și atingă scopurile și nici să-și ascundă crimele prin propagandă, atât față de concetățenii săi, cât și pe plan internațional. Într-unul dintre profilele ce i-au fost întocmite de presa occidentală se afirma: ”ceea ce îl face pe Saddam atât de periculos este această combinație de personalitate politică – ambiția mesianică de putere nelimitată, absența conștiinței, agresivitatea neînfrânată și o concepție paranoică. O personalitate caracterizată de un narcisism malign” (apud Owen, 2009, Bolnavi la putere, Corint, p. 276).
Născut la Tikrit, 28 aprilie 1937 – decedat la Bagdad, 30 decembrie 2006, președinte dictator al Irakului (16 iulie 1979 – 9 aprilie 2003)