Bis in idem

Chestiunea reluarilor – a remake-urilor, cum li se zice in film – este in teatru, mereu, o chestiune spinoasa. Mai ales ca, spre deosebire de film, in teatru regizorul celor doua versiuni, versiunea-princeps si reluarea, e intotdeauna acelasi. Cat de “altfel” poate vedea acest regizor, cateodata la interval de numai cateva luni, un text? Si ar fi normal sa-l vada altfel? Dar daca intre cele doua spectacole nu exista nici o deosebire, mai pot fi ele socotite creatii autonome?
Discutia poate parea otioasa. La urma urmei, daca teatrul din urbea X doreste sa aiba un spectacol identic, ca viziune regizorala, decor si costume, cu teatrul din urbea Y, cine e indreptatit sa-i interzica acest lucru? Si de ce? Ca doar spectatorul normal nu ia la rand teatrele din orasele patriei (asa cum face criticul), pentru a constata ca locul sau de bastina nu are exclusivitate asupra infatisarii scenice a cutarei sau cutarei piese. Fireste, argumentul acesta are greutate si adevar. Pe de alta parte, insa, incercati sa va imaginati un registru cuprinzand fisa tehnica a tuturor montarilor care se joaca intr-o stagiune in tara: parca nu-ti incanta prea tare ochiul si mintea sa vezi acelasi titlu si aceleasi nume de realizatori pe un afis din Constanta si pe unul din Baia Mare. Chestie de “staif”? Parca nu numai…
E drept, situatia spectacolului Colonelul si pasarile de Hristo Boicev, semnat regizoral, la Teatrul National din Cluj, de Alexandru Dabija, care a montat acum mai putin de doi ani, la “Bulandra”, Colonelul-Pasare de acelasi autor, este una speciala. Aici dramaturgul, cel dintai, si-a “multiplicat” opera, scriind, la scurta vreme dupa ce Colonelul-Pasare obtinuse un enorm succes nu doar in Bulgaria natala, ci si in Occident, o replica “la feminin” a piesei. Subiectul este riguros identic – un grup de bolnavi mintal si medicul lor, abandonati de autoritati, fara hrana, intr-o manastire transformata in spital, se auto-declara “subunitate a fortelor NATO”, care le lansasera din greseala colete cu provizii, si pleaca sa se alature, la Strasbourg, Europei unite -, dar personajele masculine din prima scriere devin acum femei, singurul barbat ramanand Colonelul, in jurul caruia se centreaza conflictul in ambele texte. Diferite sunt, de asemenea,  amplasarea in spatiu si decorul (autor: Horatiu Mihaiu), publicul fiind asezat pe trei laturi ale scenei si aflandu-se, astfel, in imediata apropiere a interpretilor. SI diferiti sunt (evident!) actorii; aici, sase tinere actrite – Elena Ivanca, Irina Wintze, Angelica Nicoara, Ramona Dumitrean, Eva Crisan si Carmen Culcer – joaca la intensitate maxima, cu daruire neconditionata si placere molipsitoare, pe “nebunele” ce trimit catre NATO mesaje legate de picioarele pasarilor calatoare, respectiv pe doctorita ce se lasa convinsa sa plece in lume impreuna cu ele. Aceleasi – si totusi in chip subtil altele – sunt mizanscena lui Alexandru Dabija si excelenta profesionala a lui Victor Rebengiuc (nebunul “principal”, Colonelul), care au infuzat parca, in spectacolul clujean, energiile vitale, lirismul si adancimea ce lipseau din versiunea bucuresteana.
La Teatrul National din Craiova, directorul de scena (si directorul pur si simplu) Mircea Cornisteanu reface, dupa aproape un deceniu si jumatate, spectacolul shakespearian Imblanzirea scorpiei, produs initial la teatrul din Sfantu Gheorghe. In cazul de fata, intervalul de timp dintre cele doua montari este suficient de mare pentru ca reluarea sa functioneze, practic, ca o noutate. Tot astfel poate fi privita, de altminteri, si lectura regizorala in sine, care, valorificand episodul (indeobste omis de mizanscenele moderne) betivanului Christopher Sly, cel cules din sant pentru a deveni victima unei farse, transforma povestea “domesticirii” Catarinei de catre Petruchio intr-un spectacol de teatru in teatru. Este un inspirat cadru narativ pentru o serie de intamplari care, altminteri, risca sa fie descifrate in cheia unui misoginism de care societatea romaneasca nu duce deloc lipsa. Asa, insa, peripetiile comice ale acomodarii reciproce a celor doi A‚”indraciti” finalmente indragostiti capata savoarea pura si, fireste, superioara a fictiunii. Contribuie la aceasta epurare frumoasa scenografie imaginata de Viorel Penisoara-Stegaru (decor) si Lia Dogaru (costume), a carei principala piesa este o uriasa lada pe roti ce inchipuie succesiv caruta mizera a actorilor ambulanti autori ai farsei, palatul opulent al tatalui Catarinei sau conacul darapanat al lui Petruchio. Spectacolul e rafinat si inteligent (apropo: ideea duelului… salivar dintre doi juni rivali mi s-a parut infinit regretabila) si, scurt spus, foarte bine jucat. Nu numai de protagonistii Cerasela Iosifescu, o Catarina parca un pic timida la inceput, apoi din ce in ce mai comod “instalata” in rol, pana la impecabila demonstratie din final, si Sorin Leoveanu, literalmente scaparator in Petruchio, facand o adevarata parada de flexibilitate interioara si plasticitate exterioara, ci si de ceilalti componenti ai distributiei: Ilie Gheorghe (dand stralucire unui rol minuscul), Valeriu Dogaru, Nicolae Poghirc, Adrian Andone, Valentin Mihali, Natasa Raab, Bogdan Dumitrache, Angel Rababoc, Iulia Lazar.
…De unde se vede ca adagiul non bis in idem are, mutat pe scena, alt inteles.