Paradoxal, informațiile despre creștinismul catolic existente în România de azi sunt sensibil mai bogate comparativ cu cele referitoare la creștinismul ortodox existent pe alte meleaguri. Este și acesta un rezultat al lipsei de unitate panortodoxă.
Când vorbim despre unitate, ne referim la aceea privitoare la colaborarea administrativă și juridică dintre Bisericile Ortodoxe, iar nu la doctrină sau la aspectul liturgic. Aceasta este și miza cărții “Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX” – coodonator Christine Chaillot, traducere din limba franceză de Liliana Donose Samuelsson (Editura Humanitas, 2011) -, o lăudabilă inițiativă care-și propune: “să ofere ortodocșilor înșiși posibilitatea de a se cunoaște mai bine unii pe alții, citindu-și reciproc istoriile” (p. 22). Fiind o sumă de contribuții ale unor importanți și recunoscuți istorici ai Bisericii în fiecare din țările evocate, cartea este, practic, continuarea unei inițiative similare, un prim volum editat de aceeași coordonatoare, intitulat “Istoria Bisericii Ortodoxe din Europa Occidentală în secolul XX” (Éditions Dialogue entre orthodoxes, Paris, 2005). Iată și Bisericile, implicit țările, despre care vom găsi câte un foarte interesant și pertinent studiu: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, Biserica Greciei, Biserica Ciprului, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă din Albania, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă din Republica Moldova, Biserica Ortodoxă din Ungaria, Biserica Ortodoxă din Republica Cehă și Slovacia, Biserica Ortodoxă din Polonia, Biserica Ortodoxă din țările Baltice, Biserica Ortodoxă din Bielorusia, Biserica Ortodoxă din Ucraina, Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă din Georgia.
Într-o elegantă și inteligentă prefață, cunoscutul mitropolit Kallistos Ware, fost profesor la Universitatea din Oxford, evidențiază cele patru evenimente principale care au marcat decisiv istoria creștinismului răsăritean: “În primul rând, începutul secolului a cunoscut două evenimente decisive: în Rusia, revoluția bolșevică din 1917, iar în Asia Mică, înfrângerea armatei grecești în 1922, urmată, în 1923, de schimbările de populații între Grecia și Turcia, acțiuni care azi s-ar numi «epurare etnică». În consecință, în Rusia, Biserica Ortodoxă, care era cea mai numeroasă și mai influentă, a trecut sub dominația ateismului militant și, în timpul următorilor șaptezeci de ani, a fost expusă persecuțiilor, fie directe și violente, ca în anii 1920, 1930 și, din nou, în anii 1960, fie indirecte și disimulate, ca acelea din perioada de după al Doilea Război Mondial. Instaurarea comunismului în Rusia i-a determinat pe foarte mulți ruși ortodocși să emigreze în Occident, fapt care a contribuit, la rândul său, la un schimb profund constructiv între creștinii ortodocși și occidentali” (p. 6)…
În mod evident, ceea ce Mitropolitul Kallistos Ware numește “dezastrul din 1922 – 1923 din Asia Mică” a atras în timp pierderea majorității credincioșilor Patriarhiei Ecumenice. Este adevărat, Patriarhia de la Constantinopol era oricum în pierdere de viteză. Valul de cereri de proclamare a Bisericilor naționale (Grecia, Serbia, Bulgaria, România) pornise încă din a doua jumătate a secolului XIX. Presiunile politice asupra Patriarhiei Ecumenice continuă până în zilele noastre, astfel încât o statistică recentă (adăugată de Christine Chaillot – ea însăși convertită la ortodoxie din 1983, la 33 de ani, fondatoare și secretară a asociației “Dialogue entre orthodoxes”) arată că: “În 2007, Turcia avea o populație de aproximativ 72,6 milioane. Conform guvernului, 99% dintre locuitori sunt musulmani, majoritatea suniți. Există și alte grupări religioase, mai ales la Istanbul și în alte centre urbane mari, printre care în jur de 65.000 creștini ortodocși armeni, 23.000 de evrei și aproximativ 4.000 ortodocși greci (…) Conform informațiilor din alte surse, în 2007 lucrau la Istanbul între 70.000 și 100.000 de creștini ortodocși, originari mai ales din Bulgaria, România, Rusia și Georgia.” Dar aceștia aparțin de propriile lor parohii existente la Istanbul, așadar Patriarhia Ecumenică a scăzut dramatic pe acest teritoriu. Din fericire, centrul de greutate al acesteia este astăzi mai ales în Occident, după cum și-a păstrat puternice instituții și în Grecia.
Previzibil, celelalte două evenimente care au marcat creștinimul ortodox răsăritean au fost, pe de o parte, extinderea comunismului în întreg estul european începând cu 1945, și prăbușirea comunismului petrecută la finalul secolului trecut. Toate aceste convulsii ale istoriei au determinat în ceea ce privește Patriarhia Ecumenică un statut foarte delicat: “Numărul grecilor ortodocși stabiliți la Istanbul este mai mic de 5000. În ultimii patruzeci de ani, guvernul turc a dat uneori de înțeles că ar avea intenția să expulzeze definitiv și irevocabil Patriarhia” (p. 8)… Pe de altă parte în Europa de Est s-a produs o spectaculoasă revigorare a creștinismului ortodox, inclusiv în Rusia – țara prin care venise dezastrul comunismului (vezi p. 383-458).
Dar cea mai mare problemă a creștinismului ortodox continuă să fie atomizarea acestuia. În ciuda eforturilor făcute de aproape toți patriarhii ecumenici (care au statutul de primus inter pares față de ceilalți patriarhi ortodocși, fără a exista însă și o autoritate juridică sau administrativă asupra acestora) diferendele – politice întâi de toate -, continuă să-i țină departe unii de alții. Începând cu Ioakimos III, Patriarhul Constantinopolului care emisese o “enciclică ambițioasă și vizionară, în care explica necesitatea urgentă de a se organiza consultări cât mai frecvente între ortodocși” (p.11), eforturile de dialog nu au încetat până astăzi. Din păcate, politicul continuă să-și facă jocurile. Până la urmă și Moldova are în continuare două facțiuni: una, Mitropolia Basarabiei, care a revenit, firesc, acasă – la Biserica Ortodoxă Română, și o alta care face mătănii Moscovei… De altfel capitolele (studiile) dedicate Bisericii Ortodoxe Române și Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova sunt scrise de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu și, respectiv, de Dr. Emil Dragnev. Acesta din urmă spune lucrurilor pe nume și evocă cu onestitate întreaga desfășurare a conflictelor de natură ecleziastică dintre românii din Moldova și ruși (vezi p. 199 – 224). “Rețetă” care continuă să se repete și în celelalte țări ex-comuniste care au avut neșansa învecinării cu Rusia – cel mai elocvent exemplu fiind cel al Ucrainei unde astăzi (cifre valabile pentru anul 2008) există nu mai puțin de trei Biserici: Biserica Ortodoxă (Autonomă) a Ucrainei (care depinde de Moscova, având peste 11.000 de parohii), Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Kievului (3000 de parohii) și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală (1000 de parohii) – conform Serviciului Ortodox de Presă (vezi p. 381).
Revenind la Patriarhia Ecumenică – rolul acesteia continuă să rămână de maximă importață, fie și simbolică. Puțină lume cunoaște, de pildă, rolul pacificator pe care-l are Patriarhia Ecumenică. Întrucât aceeași schismă interortodoxă exista – stupid -, până de curând, și în Bulgaria și din aceleași cauze politice sus-menționate, Patriarhul Ecumenic Bartholomaios I (regăsit în media românească cu numele de Bartolomeu I) “a condus Sinodul extraordinar și lărgit de la Sofia în 1998, pentru reglemtarea schismei interne a Bisericii din Bulgaria” (p.55). Și a reușit!
Lucrarea coordonată de Christine Chaillot este un foarte oportun demers, care consider că și-a atins scopul. Nu trebuie uitat că și aspectele care aparțin mai degrabă de sociologia religiei dau seamă de infuzia Tradiției în lume. Tradiție despre care Vladimir Lossky spune că reprezintă, printre altele, și “spiritul critic al Bisericii”. Este, într-un fel, efortul creștinismului ortodox de a supraviețui vremilor – ceea ce, înțelegem din ce în ce mai clar, înseamnă și conservatorism, și păstrarea valorilor, dar și spirit critic.
Încă stăruie eforturile Bisericilor pentru convocarea unui mare sinod panortodox, dar care, fără asumarea în spirit (auto)critic, adică în Duhul Tradiției, al greșelilor – inclusiv politice ale – trecutului nu pare să aibă vreo șansă de reușită…