Zoltan Rostas este profesor de sociologie și de comunicare. A publicat volumele: Visszajátszás (Conexiune inversă), București, Albatros, 1984; Kétely és kísérlet (Dubiu și experiment), Cluj-Napoca, Kriterion, 1988; Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, București, Paideia, 2000; O istorie orală a Școlii Sociologice de la București, București, Printech, 2001; Chipurile orașului. Istorii de viață din București. Secolul XX, București, Polirom, 2002; Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale (împreună cu Sorin Stoica), București, Tritonic, 2003; Sala luminoasă. Primii monografiști ai școlii gustiene, București, Paideia, 2003; Secolul coanei Lizica. Convorbiri din anii 1985-1986 cu Elizabeta Odobescu-Goga. Jurnal din perioada 1916-1918, București, Paideia, 2004; Atelierul gustian. O abordare organizațională, București, Tritonic, 2005; Televizorul în „micul infern“ (împreună cu Sorin Stoica), București, Tritonic, 2005; Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Școlii gustiene, București, Paideia, 2006.
La Curtea Veche Publishing, i-au apărut volumele: Tur-retur. Convorbiri despre munca în străinătate, 2 vol. (împreună cu Sorin Stoica), 2006; Dialog neterminat (împreună cu Ioan Mihăilescu), 2007; Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind (împreună cu Theodora-Eliza Văcărescu), 2008; Jurnal de cămin (împreună cu Sorin Stoica), 2008; Strada Latină nr. 8. Monografiști și echipieri gustieni la Fundația Culturală Regală „Principele Carol“, 2009; Tânăr student caut revoluționar (împreună cu Florentina Țone), vol. I – 2011, vol. II – 2012.
Antonio Momoc s-a născut în București, la 31 martie 1978. După Revoluție, a urmat liceul „Iulia Hasdeu“, secția Filologie-Istorie. În perioada 1996-2000, a studiat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București, unde a absolvit și masteratul în Științele Comunicării. În ultimii doi ani de Jurnalism, a frecventat simultan cursurile Facultății de Științe Politice ale aceleiași universități. Din 2002, este licențiat în Științe Politice, iar din 2005, master în Științe Politice la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Din anul 2008, este doctor în Sociologie al Universității din București. În 2012, a avut o bursă post-doctorală la Universitatea LUISS „Guido Carli“ din Roma, iar în 2013, o bursă la Scripps College of Communication, Universitatea din Ohio.
La Curtea Veche Publishing, i-a apărut volumul Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism, 2012.
Zoltán Rostás și Antonio Momoc au mai fost co-autorii volumului Activiștii mărunți. Istorii de viață, Curtea Veche Publishing, 2007.
Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori este titlul celui de-al 10-lea volum din seria cărților de interviuri de istorie orală a căror publicare a început în 2006. Coordonate de profesorul Zoltan Rostas alături de foști studenți ajunși cercetători recunoscuți: regretatul Sorin Stoica, Antonio Momoc, Eliza Văcărescu, Florentina Țone, aceste volume au impus o metodă, un stil și chiar o școală. Într-un limbaj nepretențios li se spune în mediul lor „gașca gustiștilor lui Zoltán Rostás”. De această dată, împreună cu Antonio Momoc, profesorul Rostas a investigat o categorie socială afirmată în comunism și un fenomen socio-economic cu efecte profunde în economia și în societatea românească postrevoluționară. Este vorba despre fenomenul economiei negre sau informale, despre capitalismul de dinainte de capitalism, despre efectele dramatice ale economiei de comandă și strategiile de supraviețuire ale românilor. Altfel spus despre lipsa bunurilor de larg consum, absența produselor de primă necesitate, penuria de marfă din magazinele de încălțăminte sau îmbrăcăminte, sărăcia din rafturile magazinelor alimentare, care au condus la apariția acestei piețe subterane, a afacerilor și schimburilor underground, a unei economii negre care nu se dezvolta atât de independent pe cât pare, de economia oficială. Asemenea tuturor temelor propuse cititorului de echipa profesorului Rostás nici această temă nu a fost frecventată în istoriografia dedicată comunismului, sau în cea economică. Remarcabil însă și fascinant în acest volum, ca și în cele precedente, este acest amestec inextricabil de spirit științific și autenticitatea mărturiilor, bogăția și diversitatea romanescă a istoriilor de viață, care l-au făcut pe regretatul scriitor Sorin Stoica să exclame cu admirație și surpriză, atunci când s-a decis să intre în proiect: „dar asta-i literatură, tată!”
Ilustrăm descoperirea lui Sorin Stoica printr-un fragment din mărturia culeasă de Cătălina Hopârteanu.
*
* *
(…)Într-una din zile am fost la pește pe la Jurilovca, să iau niște pește pentru restaurant și aveam un pachet de țigări Kent și le-am dat la pescarii ăia acolo ca să îmi dea și mie o știucă pe lângă marfă. Când am ajuns la doișpe noaptea cu mașina în stațiune să descarc peștele, acolo era miliția. Offf… m-a controlat toată mașina să vadă ce pește am furat. „N-am furat nimic, dom’le, uite am un pește pe care am dat un pachet de țigări.“ A doua zi m-a chemat iar la Miliția Constanța și declarații, și înjurături, și te bătea, te bătea…off… Te lăsa singur în birou și pleca și da drumul la telefoane să te înnebunească, așa mult sunau. Și venea după un sfert de oră: „Ia mai spune, mă, ce ai făcut.“ „N-am făcut dom’le, nimic“. „Ia scrie acolo…“ Și dădeam altă declarație, ca să vadă dacă coincide, dacă spui adevărul, dacă minți.
Mă mai descurcam și eu cum puteam, dacă găseam câte un măcelar de treabă, aranjam împreună, el îmi dădea zece kile de carne pe factură. De fapt, erau doar vreo șapte, unul și-l oprea el, unul eu, și unul i-l dădeam la bucătar, ca să nu spună că i-am adus carnea înghețată și plină de apă. Așa ne mai descurcam și noi… cântăream apa aia mai mult și ne rămânea carne să punem pe masă la copii. Riscul cel mai mare mi-l asumam eu… vai de capul meu când mă urmărea Securitatea și goneam prin tot orașul ca să scap de ei. Dacă ar fi găsit carnea cu atâta gheață, mă păștea închisoarea.
Îți trebuia mult curaj pe atunci. Norocul meu era că lucram în alimentație, da… lucram cu oameni de la tot felul de restaurante din Mamaia. Cum eu îmi vedeam de treaba mea și nu supăram pe nimeni, atunci toți mă serveau și eu îi serveam pe ei. Și cu directorul IHR-ului mă aveam bine, de fapt cu toți care au fost directori acolo…
Așa am reușit să o angajez și pe sor’mea la IHR, la birouri. Ea făcuse Liceul Economic Agricol și ar fi trebuit să se ducă în agricultură, dar cu intervenții a ajuns în alimentație publică. Tot cu intervenții am băgat-o și la liceu… da, mergeau și atunci intervențiile, doar că nu era lumea așa coruptă și nu făcea atâtea măgării.
Revenind, da… cunoșteam un polițai, un milițian la circulație și am vorbit cu el să mă ajute. Am aflat cine era șefa comisiei la admitere, i-am spus și el a stat la circulație câteva zile pe drumul unde știa că vine ea. Până la urmă a prins-o că nu mai știu ce regulă a încălcat și a oprit-o să o amendeze… cum doamna nu voia amendă, el i-a propus târgul ăsta… da, i-a zis să o treacă pe sor’mea pe lista de admiși. Nici în ziua de azi nu știu dacă sor’mea o fi luat cinciul sau dacă șefa comisiei s-a ținut de cuvânt.
Uite așa ne mai descurcam noi… dar, era greu… dacă te prindea miliția te interoga și te bătea și punea furtunul cu apă rece pe tine să spui tot, fie că ai făcut, fie că nu. Îmi amintesc că o dată eram în holul la un hotel din Mamaia și beam o cafea cu cineva… și cum am obiceiul să mă joc cu mâinile prin găurile dintre fotoliu și spătar, așa am făcut și atunci… și am găsit ceva, eram tânăr și am scos să vad ce e… off… erau câteva hârtii, dolari, rulați și legați cu elastic… ce m-am speriat atunci, i-am băgat repede la loc și am plecat… trei zile, dacă nu și mai bine am stat cu spaima în sân că vin milițienii după mine…
Dar nu pot să zic că am dus-o rău… dacă aveam câteva pachete de BT sau mai ales de Kent, le luam de la bișnițari de la Piața Unirii, mă descurcam… îi dădeam la bucătar și îi dădeam și bani și el îmi dădea carne bună sau salam de Sibiu, da, era mare bătaie pe salamul de Sibiu… îi mai dădeam și la șeful de depozit și mai luam noaptea, pe ascuns, băgam în mașină, câte o navetă de Pepsi… și o duceam sus, în casă, pe ascuns, acoperită, să nu mă vadă vecinii și să mă pârască… vai de capul nostru era…
Și altfel nu mai puteați lua nimic?
Păi.. vezi tu, era greu… tare greu… mai luai dacă îți dădea unu și altul… de exemplu, erau shop-urile pentru străini, unde veneau străinii să cumpere în dolari… și dacă le știam pe vânzătoare, îmi dădeau pe ascuns… și ciocolată, a mâncat fata mea ciocolată Merci cât nu a mâncat jumate de Constanța… acum aș pofti și eu… dar din pensia de opt milioane… de unde să dau pe ciocolată… off… asta e viața…
Da, și luam de la shop și Havana Club și batoane de Toblerone și câteodată, mai rar, reușeam să iau și haine… mai ales la sfârșit de sezon, când se închideau shop-urile peste iarnă… Îmi era frică de fiecare dată când mi se oferea ceva, îmi era frică să iau, știam că ne opresc mașinile și ne verifică… Îmi amintesc că, o dată, era miezul nopții și am plecat cu familia de la un văr de al soției, un văr care era navigator și luasem de la el niște banane și două perechi de blugi… și când am coborât, era miliția în fața blocului. Cum pe atunci nu aveai voie și nici de ce să umbli noaptea, miliția ne lua la întrebări… și am trimis fata și soția în mașină și am rămas eu să vorbesc cu ei… noroc că le-am dat lor lucrurile, că pe mine m-au controlat… și când să controleze și în mașină, a trecut unul cam pilit pe stradă și s-au luat de ăla… am avut mare noroc, că la vremea aia nu exista să umble noaptea oamenii pe stradă, mai ales beți și fără rost… Nici nu aveam cum să umblăm noaptea, că la ora zece se oprea curentul și dacă aveam treburi de făcut umblam cu felinarul după noi… era mare nenorocire.
Acum că ți-am spus despre asta mi-am amintit cum și-a găsit sfârșitul o vecină din bloc: a venit săraca de la servici la zece fără cinci și s-a urcat în lift că stătea la zece și îi era greu să urce pe scări; curentul s-a oprit imediat după ce ea s-a urcat în lift și atunci ea a deschis ușa de la butonul de urgență și pentru că era întuneric a pus piciorul afară din lift și nu a văzut că liftul era mai sus de sol… și atunci a căzut sub lift, în gol, de la etajul șase, unde rămăsese blocat liftul. Miliția a zis că a fost doar vina ei…
Fragment din volumul Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, în coordonarea lui Zoltan Rostas și a lui Antonio Momoc. Volum în curs de apariție la Editura Curtea veche, seria Actual