Fiu de samurai, Kido Okamoto (1872-1939) s-a născut la Tokyo. Obligat să renunțe la studiile universitare din pricina situației financiare precare a familiei, a lucrat ca reporter pentru câteva dintre ziarele capitalei, activitate ce i-a oferit o perspectivă largă asupra schimbărilor petrecute după deschiderea granițelor Japoniei către Occident în urma Revoluției Meiji (1868). Când a introdus, la vârsta de 44 de ani, genul detectivist prin povestirile Hanshichi torimonocho („Cazurile misterioase ale lui Hanshichi”, șase volume), încântătoare prin atmosfera specifică sfârșitului de Edo (1603-1868), Okamoto își câștigase deja faima literară prin critică de teatru, povestiri istorice și peste două sute de piese Kabuki, cele mai cunoscute fiind Shuzenji („Povestea creatorului de măști”, 1911) și Bancho sarayashiki („Povestea farfuriei sparte”, 1916).
Volumul Blestemul fiicei negustorului de sake cuprinde paisprezece povestiri incluse în primele trei volume Hanshichi torimonocho, ultimele șase fiind pentru prima oară traduse într-o limbă străină. Hanshichi, eroul lui Okamoto, adevărat copil de Edo, s-a născut în 1823, iar acțiunea povestirilor este plasată între 1854-80, purtându-ne pașii prin case de samurai, magazine, ceainării, bordeluri și, bineînțeles, pe străzile capitalei. Facem cunoștință cu o lume populată de fantome și spirite a căror existență nu se poate dovedi, de superstiții neînchipuite, de exemple demne de urmat dar și de impostori greu de dibuit.
Volumul Blestemul fiicei negustorului de sake va apărea în colecția „Raftul Denisei”, la Editura Humanitas Fcition, traducerea din limba japoneză fiind semnată de Angela Hondru. Fragmentul selectat face parte din povestirea Spiridușul din arborele ginkgo.
*
* *
Totul a început pe data de 24 din a douăsprezecea lună a primului an din epoca Bunkyu. La negustorul Jubei Kawauchiya a sosit un mesager din partea lui Hoki Inagawa. Jubei făcea negoț cu ceai și ustensile pentru ceremonia ceaiului, fiind proprietarul magazinului din cartierul Nihonbashi. Hoki Inagawa era hatamoto, cu un venit de o mie cinci sute de koku, și locuia în Morikawa-juku, din cartierul Hongo, aflat la nordul Castelului Edo. Mesagerul, chiar yonin (funcție administrativă pe un domeniu feudal). Gen’emon Ishida în persoană, s-a prezentat la marele negustor și a fost bine primit. După saluturile formale de rigoare, i-a spus cu voce joasă:
– Îmi cer iertare pentru impolitețea de a intra direct în subiect, dar… am mare nevoie de dumneavoastră.
La reședința lui Inagawa există un kakejiku (sul pictat care se atârnă în tokonoma) mare, pictat de renumitul Tan’yu Kano (1602-1674), înfățișând un demon. Îl păstrau cu grija cerută de o comoară, înr-atât de prețuit era. Din pricina unei situații neprevăzute, cei din familie se vedeau obligați să-l vândă pentru cinci sute de ryo. Kawauchiya se număra printre negustorii bogați ce frecventau marile case și toată lumea știa că pe Jubei îl interesează picturile și caligrafiile. A vibrat de emoție aflând vestea, dar a mărturisit că nu poate da un răspuns înainte de a se consulta cu administratorii. L-a expediat frumos pe Gen’emon, promițându-i că ia legătura cu el cât mai repede cu putință.
– V-aș fi foarte recunoscător dacă ne-ați putea da răspunsul astă-seară, preciză mesagerul la ieșire.
– Am înțeles. Îl veți avea cel mai târziu diseară.
– Vă rog mult.
După plecarea yonin-ului, Juemon i-a adunat pe administratori ca să discute oferta. Cu toții se pricepeau la negoț, dar unii dintre ei s-au găsit să protesteze, susținând că nu merită să arunce atâția bani pe un kakemono de Tan’yu. Stăpânul lor fiind de-a dreptul îndrăgostit de sulul pictat, au căzut totuși de acord să ofere pe el două sute cincizeci de ryo. Pentru că timpul îi presa pe cei ce voiau să-l vândă, având urgent mare nevoie de bani, au hotărât să trimită cât mai repede un mesager la Inagawa. L-au ales pe Tadasaburo. Când să iasă pe ușă, Jubei l-a rechemat și i-a șoptit:
– Dacă vezi că obiectează, fiind o operă extrem de valoroasă, mai negociază cu ei și, de nu se poate altfel, mergi până la trei sute cincizeci de ryo. Nu le spui nimic administratorilor, iar eu îți dau să ai la tine încă o sută de ryo. Te rog să te orientezi în funcție de împrejurări.
Cu suma secretă de o sută de ryo și două sute cincizeci de ryo oficiali, toți ascunși la brâu, Tadasaburo a pornit spre reședința lui Inagawa ca să-l întâlnească pe yonin. Gen’emon s-a încruntat rău auzind târgul.
– Propunerea dumneavoastră, a negustorilor, mi se pare neomenească. La jumătate de preț?… Așteptați aici, mă duc să văd ce zice stăpânul.
Tadasaburo a așteptat vreo oră, până când Gen’emon și hatamoto Inagawa au întors problema pe toate fețele. În condiții normale n-ar fi acceptat jumătate de preț în ruptul capului, dar acum se aflau la strâmtoare și n-aveau încotro. Au hotărât să-l amaneteze pe o perioadă de cinci ani, pentru două sute cincizeci de ryo, la care se mai adăuga un profit de douăzeci și cinci de ryo. Dacă nu-și permiteau răscumpărarea obiectului, nu le rămânea decât să piardă dreptul de folosință asupra lui.
Tadasaburo s-a tot gândit ce să facă. Magazinul lui nu era specializat în amanetări și oricum nu-și permitea să dea cu împrumut o sumă atât de mare pentru un kakejiku. Cum știa că superiorul lui ține morțiș să pună mâna pe obiect, nu-i venea să se întoarcă la el cu mâna goală. S-a tot frământat și până la urmă a fost de acord cu propunerea primită.
– Ne cerem iertare că v-am dat atâtea bătăi de cap. Cred că și stăpânul meu o să fie mulțumit, așa că poftiți kakejiku, spuse Gen’emon bucuros.
Tadasaburo i-a înmânat cei două sute cincizeci de ryo și se pregătea să plece, dar Gen’emon l-a poftit la cină, făcând oficiile de amfitrion. Dând pe gât pahar după pahar, Tadasaburo nici nu și-a dat seama când a zburat timpul, așa că a tras chiar o sperietură când a auzit clopotul templului bătând ora șase.
– E un obiect foarte prețios. Vă rog să aveți grijă de el, l-a atenționat Gen’emon.
Tadasaburo l-a examinat atent și apoi l-a învelit, pentru a-l proteja, și într-o rogojină de paie. Kakejiku fusese mai întâi înfășurat într-o mătase chinezească și apoi pus într-o cutie din lemn de paulownia. Tadasaburo l-a așezat pe umăr, a aprins felinarul împrumutat de gazdă și a ieșit pe poarta reședinței Inagawa. Chiar dacă era doar șase, în noiembrie se întuneca devreme, fiindcă zilele se tot scurtau. Se făcuse beznă. Vântul care bătea încă de la prânz dinspre dealul Chichibu s-a întețit și acum spulbera zăpada, creând iluzia unor umbre albe ce dansau, sclipitoare, în jur.
Cum nu-și luase umbrelă și se temea că ploaia i-ar putea uda comoara, Tadasaburo a luat kakejiku la subsuoară. În Morikawajuku nu avea altă posibilitate, dar după ce ieșea de-acolo, găsea cu siguranță palanchin. La gândul ăsta, a grăbit pasul. Din fericire, zăpada nu-i dăduse prea mult de furcă, dar începuse să plouă mărunt. Zăpada, lapovița, ploaia… îl șfichiuiau rece drept în față, pe când înainta cu greu. Brusc, a alunecat pe drumul umed și a căzut lat pe spate. În aceeași clipă i s-a stins felinarul.
Nu s-a lovit, dar îl necăjea faptul că nu mai are lumină și nici n-avea de la cine împrumuta până nu ajungea în oraș. A privit atent în jur să găsească un post de control, însă nici urmă de vreo luminiță. Bâjbâia în continuare pe întuneric, când și-a dat seama că ploaia se întețise. Tadasaburo credea că merge pe mijlocul drumului, și tot strângea la piept, cu mâna amorțită de frig, neprețuitul sul pictat. Deodată, i s-a părut că zărește o luminiță, iar deasupra capului s-au auzit bătăile de aripi ale unei păsări cuibărite probabil pe o cracă. Ridicând privirile, a înțepenit de frică. Ajunsese lângă renumitul ginkgo poznaș din incinta templului Shoen-ji aflat în Morikawajuku. Arborele se înălța deasupra gardului de lut al templului, răsfirându-și crengile mult deasupra drumului, astfel că și ziua-n amiaza mare ținea umbră deasă în jur.
În vremurile acelea circulau tot felul de legende pline de mister. Se zvonea că spiridușul din arbore se prefăcea uneori în copii care șterpeleau lumina din felinarele trecătorilor sau că unii vedeau stând în vârful lui o doamnă de la Palat, făcându-și vânt cu evantaiul. Cuiva care a trecut pe-acolo i-a pus cineva piedică, iar altul s-a trezit apucat de guler și azvârlit cât-colo. Cunoscând o mulțime de povești stranii despre oameni care s-au aventurat pe sub arborele ginkgo, pe Tadasaburo l-a apucat spaima. La lumina zilei nu i-ar fi fost teamă, dar acum, pe ploaie și întuneric, brusc i s-au înmuiat picioarele de frică. N-avea cum să se mai întoarcă din drum, așa că nu-i rămânea decât să înainteze, cu toată groaza ce pusese stăpânire pe el. În clipa aceea a avut impresia că de sus, din vârf, s-a prăvălit vântul rece ca gheața și imediat cineva l-a prins de guler, așa cum era vârât cu capul între umeri, și l-a rostogolit până-n șanțul mic din apropiere. Tadasaburo a leșinat.
Vântul și-a pornit vârtejurile-i nebune, iar uriașul ginkgo își scutura frunzișul vuind, de parcă spiridușul lui râdea în hohote.
Volumul Blestemul fiicei negustorului de sake va apărea în colecția „Raftul Denisei”, la Editura Humanitas Fiction, traducerea din limba japoneză fiind semnată de Angela Hondru. Fragmentul selectat face parte din povestirea Spiridușul din arborele ginkgo