Bucureștiul este o capitală din blocuri. Blocuri în centru, blocuri la periferie. Alei de blocuri, străzi de blocuri, piețe între blocuri, bulevarde de blocuri. În cartiere, blocurile au majoritatea absolută, iar în tot orașul blocurile controlează principalele axe de acces și traversare a Capitalei, jalonând autoritar viața de zi cu zi a cvasitotalității locuitorilor capitalei.
Minunatele cartiere de blocuri bucureștene sunt parte a mândrei moșteniri a Epocii de Aur. Ele concentrau acele spații locative numite apartamente, multiplicate și supraetajate până la exasperare, necesare pentru a înghesui cât mai multe brațe de muncă destinate industrializării forțate. Puțin a lipsit să nu apară la colț de stradă și cantinele publice cu meniu raționalizat standard și ore implacabile de masă. Așa numitele cutii de chibrite locative au fost concepute la fel: meschin de mici și joase (lustra atinge scăfârlia), cu băi și WC-uri fără aerisire, camere semi-decomandate (sugrumate de uși), pereți subțiri (zdrobitori ai intimității), balcoane strâmte (doar pentru borcanele de murături și damigenele de vin făcut în bucătărie). Blocul și apartamentele sale claustrofobe au constituit, astfel, un mijloc de presiune psihologică de tip comunist asupra omului, de nivelare a personalităților, de strivire a individualităților: inginerul stagiar trebuia să fie fericit dacă prindea o garsonieră vecină cu a muncitorului categoria unu bază, proaspăt aterizat de la țară; profesorul era obligat să suporte ritualicul concert al bătăii zilnice a nevestei de către vecinul, șef de aprozar; medicul nu avea altă șansă de odihnă și distracție decât în vacarmul chefurilor nocturne ale colocatarului de deasupra (mai ales la meciurile lui Dinamo) ș.a.m.d. Toți aceștia, fără deosebire de sex, vârstă, ocupație (religia nu se punea la socoteală pe atunci, decât dacă erai sectant) nu puteau scăpa de filtrul de bârfă neostoită al țațelor reunite la scara blocului. Astfel încartiruit, “omul nou” al Epocii de Aur era mai ușor de supus, de controlat, de manipulat în sensul dorit de “genialul conducător”.
Din acest decor cenușiu-murdar al cartierelor de blocuri ceaușiste, din această uniformitate paralelipipedică spartă doar de balcoanele proaspăt termopanate și fațadele termoizolate în cele mai năstrușnice culori, s-a născut visul postdecembrist suprem al bucureșteanului, acela de a-și construi o “casă pe pământ”, cu grătar în curte, eventual cu piscină (fie și de plastic) și garaj. De cele mai multe ori, acesta este doar de un vis, consumat eventual printre bălăriile, praful și noroaiele de la marginea Bucureștiului sau pe coasta uitată a unui deal sau munte de pe marginea drumului spre Brașov. Chiar dacă beneficiază (încă) de luciul unor construcții noi, cartierele de vile sau blocuri – iarăși blocuri!!! – răsărite pe terenurile intra/extra-vilane din nordul/ sudul Bucureștiului (Pipera, Prelungirea Ghencea-Domnești) sunt la fel de urâte, dizgrațioase, lipsite de personalitate, stil, armonie precum cele ridicate la normă conform planurilor cincinale. Ghiolbanilor, ciobanilor, șmenarilor ajunși peste noapte multimilionari nu le-a dat prin cap să angajeze un arhitect, să ceară consultanță unui artist, să stea de vorbă cu unul dintre puținii boieri supraviețuitori din vremurile de altădată, pentru a construi case cu o personalitate și un farmec propriu, un loc pe unde să dorească turiștii străini să se plimbe după ce au terminat de vizitat Casa Poporului. În perioadele de bunăstare economică, bogații din alte mari orașe ale Europei (Barcelona de la cumpăna secolelor XIX și XX ar fi un bun exemplu) s-au angajat într-un fel de competiție pentru a-și construi cea mai arătoasă și “altfel” casă, vilă, bloc (da, da, bloc cu etaje și apartamente) și astfel turiștii au ajuns să plătească 18 sau 14 Euro ca să viziteze La Pedrera sau Casa Batllo, create de Antonio Gaudi pentru marii oameni de afaceri barcelonezi de acum un secol. La noi, ce va rămâne de văzut și admirat, spre bucuria ochiului și sufletului, din cheltuielile/ investițiile locative ale “Guell-ilor” noștri dâmbovițeni?