Ajuns pe ecranele noastre cu o fanfara critica impresionanta, Cache concentreaza tot ce te poti astepta de la un film arthouse european si, mai precis, de la austriacul Michael Haneke: un galt indigest care-ti pune un nod in gat si-ti da un gol in stomac, atat cat sa-ti faca imposibila orice eventuala tentativa de-a inghiti popcorn.
Vulgarizand, Haneke face filme complet neapetisante – dupa ce le vezi, te simti jenat ca nu s-a inventat alta fraza mai buna pentru postcoitul cinematografic decat “ti-a placut?”.
Nu e entertaining, e sadictraining. Nu ma credeti? Ei bine, in Funny Games, niste pusti bine crescuti terorizeaza o familie doar pentru ca sunt in stare si, finalmente, o masacreaza, asa cum ameninta de la bun inceput, intorcand formula thriller-ului pe dos: nu exista rezolutie, victimele nu scapa nici una, raul triumfa. In Pianista, o femeie sta pe marginea cazii si isi sectioneaza labia cu o lama de ras. Imi vine rau doar cand scriu, va dati seama ce reactie am avut in sala (la proiectia de la TIFF-ul clujean
s-a lasat cu lesinaturi). Daca insa constructia filmelor sale e cerebrala, actele de violenta sunt de o cruzime viscerala – Haneke loveste si in cap si in plex.
Rezumatul ultimului sau film ar putea suna, vai, cat de fals, a thriller: un cuplu casatorit de varsta mijlocie cu cariere in media culturala incepe sa primeasca videocasete invelite in desene violente, ca de copil. Casetele contin acelasi cadru fix al casei celor doi. “Sunteti supravegheati!” e mesajul si, curand, sentimentul de neliniste incepe sa le contamineze caminul. Cache e un thriller care, dupa un setup ca la carte, te priveaza de placerile catarctice ale genului. E atat de elegant si de cool, incat ai senzatia ca Haneke s-a domesticit si lasi garda jos, la timp ca unul dintre cele mai cumplite acte de violenta aparute vreodata pe ecran sa-ti taie beregata. Din nou, o rasturnare a cliseelor productiilor cu impuscaturi, unde violenta erupe si ordinea e restaurata. Cache e, simultan, o alegorie despre starea degradata a relatiilor arabo-franceze vazuta prin prisma constiintei vinovate a lui Georges (Daniel Auteuil), sotul si tatal care isi apara familia si una despre paranoia si supraveghere ? la 1984. Daca filmul e un vehicul perfect pentru geniul lui Haneke, e si unul care duce cu sine toate defectele sale, izvorate, in special, din marea sa indignare – care ingheata orice urma de caldura, decenta sau umor – fata de felul in care lucurile functioneaza in lumea vestica. Si teoria lui nu-i deloc complicata: burghezii traiesc o viata privilegiata de spectatori, izolandu-se intr-o existenta insulara de durerea pe care au cauzat-o.
Da, uneori cadrele sunt atat de lungi incat iti vine sa arunci cu ceva pe ecran, nu exista deloc muzica, iar Binoche e sleampata in haine lalai, dar filmul are o fascinatie de care cu greu te poti scutura. Iar daca partea cu vinovatia burgheza mi s-a parut cea mai subtire – cat de indreptatit este sa acuzi un adult pentru ceea ce a facut cand avea 6 ani? – Cache, e, slava Domnului, mai mult decat atat. Ca intotdeauna, Haneke se joaca cu tine: ceea ce vedem e “realitatea” sau, din nou, o inregistrare? De data aceasta, spectatorii de pe marginea vietii sunt fortati sa ocupe prima scena in acest “joc video” malefic, pentru ca nimeni nu se afla la adapost de ochiul omniprezent al unui potential agresor anonim. Uitati-va bine la ultimul cadru – undeva la marginea lui aveti una dintre cheile acestui puzzle cu multe intrebari si putine raspunsuri.
Cache (Ascuns), 2005; regia Michael Haneke, cu: Juliette Binoche, Daniel Auteuil; distribuit de Independenta film; premiera romaneasca: 28.04.2006