Just what is it that makes today’s homes so different, so appealing? Ei bine, iata o intrebare la care se cauta raspuns inca din 1956, cand Richard Hamilton (Pop Daddy) a formulat-o. Colajul care a detonat o incarcatura uriasa de energie a nascut un nou tip de arta, dispretuit de unii, privit cu relativa condescendenta de altii: Pop art. Intalnirea intamplatoare dintre un lolly-pop si un pocnet pe suportul grafic va fi poate ultima miscare de avangarda a secolului trecut.
Eduardo Paolozzi, R.B. Kitaj, Patrick Caulfield, Peter Blake, Joe Tilson, Howard Hodgkin, Clive Barker si altii alcatuiesc falanga “Oxbridge” a pop-art-ului, alternativa cu morga britanica la gruparea ulterioara Warhol-Lichtenstein.
Expozitia care tocmai a disparut de la Muzeul National de arta (aripa Kretzulescu) a fost un adevarat eveniment. Unul cu sacou de tweed si o sclipire rautacioasa in privire, in spiritul decupat atat de fermecator in “Blow-up”-ul lui Antonioni: ASISWHEN, titlu preluat din seria lui Paolozzi dedicata lui Wittgenstein. Pornind de la “Visez la un Craciun alb”/ negru, trecand prin unduiosul prajitor de paine al lui Hamilton, poti trece prin “Metalizarea unui vis” (Paolozzi), il privesti pe “Wittgenstein la cinema admirand-o pe Betty Grable” si-ti dai seama ca te afli intr-o expozitie unicat. Unicat prin numele prezente, prin cantitatea impresionanta de lucrari expuse, cat si prin faptul ca ar trebui sa fie un factor inhibitoriu pentru sumedenia de artisti damboviteni nonconformisti ai momentului – vezi ingeniosul Omulan – care probabil habar n-au ca in anii 60 s-a creat un model greu de depasit.
Arta Pop nu dispretuieste ceea ce reprezinta: este una dintre erorile celor ce-si dau cu parerea despre fenomen. Este pur si simplu o adaptare la mediu, unde referentul devine o stare de spirit altoita pe o stare de fapt… Serigrafiile, colajele lui Hamilton surprind o realitate opresanta si fermecatoare in acelasi timp: nu este vorba despre un protest, ci de o intoarcere de 180 de grade fata de negarea dadaista. Avem de-a face, daca vreti, cu intoarcerea la poveste, pastrand uneltele avangardei. Transcendentul nu mai este ideea fixa a artistului, ci captarea realitatii cu mijloace proprii – un nou realism.
Paradigma Pop Art are la baza, totusi, un program. Daca te rezumi la nebunia frumoasa a lui Warhol sau la haiosenia lui Roy Lichtenstein, nu faci altceva decat sa culisezi pe suprafata lucioasa a artei. Expozitia serioasa de la Kretzulescu demonstreaza trainicia teoretica absolut british a fenomenului. Daca n-ati ajuns pana la inchidere, mai puteti face o calatorie pana la Iasi (6-24 octombrie), Timisoara (1-10 noiembrie) si Cluj (17-30 noiembrie). It’s so sixties…