Am început să îndrăgesc boema încă de pe vremea când, aflându-mă la liceul militar, eram foarte tînăr, aproape crud. Nu împlinisem mai mult de paisprezece ori cincisprezece ani și începusem să citesc ceva din «Legenda secolelor».
Îndrăgisem, în consecință, Parisul lui Victor Hugo, prin simplul motiv că mă închipuiam acolo, în acel Paris mirabil, colindam pe caldarâmul lui, deși nu-l văzusem niciodată – și aveau să mai treacă alți vreo cincisprezece până aveam să poposesc acolo.
Era Parisul lui Baudelaire, Apollinaire, Lautreamont, Verlaine, Mallarme, precum și Parisul lui Francois Villon – și ce pretext mai bun să evadezi dintr-o lume în care, seara, stingerea se dădea la nouă și jumătate-zece, iar deșteptarea avea loc la cinci și treizeci punct.
Boema noastră, a elevilor de liceu militar, era să nesocotim regulamentul, să umblăm cu boneta la centură (lucru total nepermis!), să fumăm în spălător (lucru și mai grav), să aducem rufele de la spălătorie, din oraș, după ce, în prealabil, am ascuns sticlele de băutură la fundul căruciorului mirosind a rufărie curată – și, culmea îndrăznelii, să sărim gardul, sub amenințarea pistolului automat și a rafalelor de mitralieră, ca să mergem la scăldat sau după femei, care cum avea o prietenă – ori ibovnică (norocosul!) – prin împrejurimi.
Boema liceului militar nu era doar o boemă simplă, gratuită; era și frondă, în cel mai înalt grad. N-ar fi nimic de mirare să spun că, atunci când, mult mai târziu, prin anii 90, am citit «Orașul și câinii», cartea lui Mario Vargas Llosa, m-am trezit, pe clipă, pe dată, fascinat de ea. Și cum să nu fii fascinat când, parcă, altcineva povestea istoria mea personală – sau o aventură atât de simili.
Dar am să fac, brusc, un salt până anul trecut, când, într-o zi de joi, am ajuns pe la “boema” din stația de mașină 123 (sau/și 133). Mai ajunsesem de câteva ori în acea tavernă/bistrou, alintată, uneori, lasciv, cu numele de cârciumă.
Acolo m-am întâlnit cu un vechi prieten (dacă un prieten de prin 1983 poate fi considerat la fel de vechi ca vinul J), Daniel Iacob Vorona. Are nume de ăla, știți dumneavoastră, care se lupta cu îngerul. A început o serie de întâlniri cu scriitori, ăsta ar fi cel mai potrivit cuvânt; dar nu oricum, ci în aerul & spiritul boemei. Adicătelea să nu vă închipuiți (cei care n-au fost!) că ar fi altceva decât fum de îl tai cu cuțitul (eventual cu cel de desfăcut corespondența), bere, vin, sporovăială (uneori enervantă).
Prețurile sunt cuminți – și noi asemenea. Căci, deși e boemă, nu s-a pomenit nici un scandal (de ce scandal, la urma urmei?). Sigur, se mai iau oamenii în furci… Structura boemei de la 133 nu se bazează pe un spirit de cenaclu. Nu se întâmplă incizii critice. Se întâmplă, mai curând, un spectacol de muzică și poezie. Cei care vin acolo nu sunt neaparat mari scriitori, mari poeți. Deși sunt și dintre aceștia. E o lume amestecată, cam de toată mâna. Există, aici, un spirit democratic. Un soi de proletariat al literaturii, care nu se sinchisește de fițe & scrofulozități. În principiu, poate veni oricine, dar nu ne așteptăm să-i vedem intrând pe filfizonii literaturii. Și chiar de ar veni, i-am primi cu blândă binețe.
Structura evenimentului pornește de la celebrarea unui invitat special/principal. Rând pe rând, pe acest «scaun teroretic» au stat, în ordine aleatorie: Radu Sergiu Ruba, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Mihai Antonescu, Gabriel Stănescu (fi-i-ar țărâna plină cu vin roșu!), Gabriela Panaite, Valentin Iacob etc. Lista este îndestul de lungă – și se mai, încă, dilată. Ideea e nu de a comenta (musai) producțiile literare, deși se mai întâmplă și din astea, ci de a le gusta, în splendoarea lor, pe cele izbutite. Așa că, firesc, există seri mai pritocite/norocite, precum și altele mai puțin reușite.
Există și pictori care vin aici, cu tablourile lor cu tot. Mă gândesc, de exemplu, la Cătălina Drăgulin ori la Carmen Crețu. Unii chiar vând ceva, nu mare lucru.
Există și muzică, de la Ana-Maria Dumitru la Cristian Pavel, de la Eugen Stan la Tic Petroșel & Marlene-Jeanette (autrement coifee J), grupul CANTOS ș.a.m.d. La recitări este responsabilă Mariana Bârsășteanu, dar și Antilia Romanescu, fiica lui Ioanid Romanescu. Unii vin o dată, nu le place fumul/vinul/berea sau întâmplarea – și nu mai vin. Alții vin numai când și dacă sunt celebrați. BOEMA 133 este un ostrov al toleranței. Nu al preafericiților. Ci doar al fericiților pentru un moment, pentru o seară, pentru o clipă. Într-o vreme în care multe lucruri sucombă, în proza & zațul crizei, BOEMA (1)33 are (cel puțin) un singur merit: că există.