George Astalos a fost un boem desavarsit, adevar de care cititorii se vor convinge in acest episod, cele cateva consideratii pe marginea acestui stil de viata consacrandu-l ca “autoritate” in domeniu. La sugestia si cu acceptul sau, episodul ”asteptarii la usa lui Beckett” a fost extras din volumul de memorii “Exil”. Astalos a scris aproximativ 25 de piese de teatru, montate la Washington, Paris, Copenhaga, Ottawa, Dortmund, Londra, Bruxelles, Lyon, New York, s.a.m.d., fiind, se pare, cel mai jucat dramaturg roman in strainatate. (Marcela Gheorghiu)
Cand Blaier turna la Scala
Cam in aceeasi perioada, Andrei Blaier, fostul meu coleg de clasa la Scoala germana Sfantul Andrei de pe Calea Calarasilor, devenise unul dintre “starurile” creatiei noastre cinematografice, regizor de succes. Odata, band cu poetul Teodor Paca pe terasa Piscinei Lido, unde impreuna cu orchestra am cantat toata noaptea “Pupaza din tei”, impiedicand si chiar interzicand, fara voia noastra, dansurile infierbantate ale clientilor, ne-am trezit ca nu mai era nimeni in jur. In consecinta, am parasit demni terasa Piscinei Lido… Mirare, uimire, stupefactie! Bulevardul misuna de oameni, cofetaria Scala era intesata de clienti, luminile napadeau pe trotuare prin ferestrele stabilimentului din fata ochilor nostri si, precum Aliosa din povestea cu pestisorul fermecat, ne-am spus “sa mai bem una mica”. Am traversat bulevardul, am trecut prin puhoiul de pietoni care sufocau trotuarul, am intrat in Scala, ne-am prezentat in fata “etalajului” cu prajituri, am tintit policioarele din stanga vanzatoarei, pe care tronau mai multe sticle cu diverse bauturi fine si am cerut o sticla de cognac si doua pahare pe care i-am spus ca le platim. Intentionam sa bem afara, fiindca nu mai erau locuri la mese. Dar domnisoara de la prajituri a intors nedumerita privirile spre bucataria din spatele ei, de unde, dupa cateva secunde de asteptare, am auzind rasunad o voce cunoscuta: “Opriti filmarea, reluam dupa!” Era Andrei Blaier care turna un film la Scala! Asa se explica prezenta figurantilor de pe trotuar, imbulzeala de pe trecerea de pietoni si clientii din cofetarie… Si astazi, dupa aproape 50 de ani de la aceasta intamplare, Andrei Blaier imi reproseaza intruziunea cinematografica absolut neinspirata de la cofetaria Scala… Ceea ce trebuie sa stie cititorul nostru este ca boemul este un personaj atipic – un individ care sfideaza regulile sociale. Boemul este sociabil, dar nu si social. Nu poti pretinde ca esti boem si, in acelasi timp sa te duci lunar la casieria institutiei pe statul careia figurezi si sa semnezi cuminte ca sa-ti ridici leafa!
Modelul cel mai graitor il avem in increngaturile vietii boeme pariziene. Cand am debarcat eu la Paris, adica in 1971, viata de boema inca mai palpaia in Montparnasse, unde existau celebrele La Cupole si Select, dar si in Cartierul Latin, unde boema inca se manifesta cu putere.
Cu Sartre la o vodca pariziana
Asa l-am cunoscut pe Jean Paul Sartre, fara stiu ca batranul din fata mea era scriitorul existentialist, pentru ca pozele pe care le vazusem pe cartile lui nu mai corespundeau cu realitatea tipologica imediata. L-am cunoscut intr-un local parizian unde intrasem sa beau ceva, in acea zi simtindu-ma destul de deprimat. Am cerut de vreo doua ori cate o vodca. In apropierea mesei mele se afla un batran. Poate sapca pe care o purtam (o comandasem la Bucuresti, inainte de plecare, dupa modelul sepcii lui Lenin), poate paltonul de pe mine si cele cateva pahare de vodca pe care le comandasem i-au trezit curiozitatea si, dupa putin timp, chelnerul s-a apropiat de mine si mi-a spus: “domnul Sartre va invita la masa lui”. Evident ca am fost foarte surprins. Aici trebuie sa spun cititorului nostru ca Jean Paul Sartre obisnuia sa frecventeze localul acela, iar chelnerul despre care am amintit se ocupa de el, ca si cand l-ar fi infiat. M-am asezat la masa, Sartre s-a uitat la mine si m-a intrebat cu multa simpatie: “Esti rus?”, am facut semn din cap ca nu si i-am spus: “Sunt roman”. Am citit pe figura lui ca “e bine si asa”… Am stat de vorba mult timp. Cand am parasit localul, afara era noapte. Am pornit-o pe jos, continuand sa vorbim. La un moment dat, s-a oprit si m-a intrebat. “Cine sunt eu?”, m-am gandit putin si, uitandu-ma la el (eram mai inalt) i-am spus: “Papa!”. “Dar tu cine esti?” a continuat Sartre. Iarasi, dupa o scurta pauza, am raspuns: “Napoleon” si luandu-mi sapca din cap am aruncat-o. El s-a dus, a ridicat-o si s-a apropiat de mine cu gandul sa mi-o puna pe cap, dar in ultima clipa, amintindu-mi de incoronarea lui Napoleon, i-am luat sapca din mana si mi-am asezat-o singur pe crestet… Minunata seara. L-am condus pana acasa. La despartire mi-a spus ca oricand voi simti nevoia sa stau de vorba cu cineva, usa lui imi va fi deschisa. Nu am vrut sa abuzez insa niciodata de invitatie. Nu ne-am mai vazut din acea noapte.
Asteptandu-l pe… Beckett
Tot in prima perioada a exilului meu parizian, prin intermediul lui Pierre Emmanuel, l-am vizitat pe Samuel Beckett. Samuel Beckett locuia pe Rue Saint-Jacques. Ajunsi la adresa, soferul mi-a aratat intrarea, mi-a indicat etajul si m-a intrebat daca trebuia sa ma astepte. Nu e nevoie, i-am raspuns, ma voi intoarce cu taxiul. Din acel moment, intalnirea mea cu Beckett a facut turul lumii. Italienii au povestit-o intr-o revista din Lecce, iar revista “Teatru” din Bucuresti a tradus-o intr-unul din numerele de dupa 1990, in timp ce regizorul american Robert McNamara (care mi-a montat cateva piese la Washington) m-a rugat sa-i scriu o piesa dupa intalnirea mea cu dramaturgul irlandez. N-am scris-o si nici nu cred ca o voi scrie vreodata. Dar subiectul s-ar preta unei absurditati scenice.
I-am dat drumul masinii si am urcat la Samuel Beckett. Dupa aceea, mi-am verificat sumar tinuta si am sunat la usa. Asteptarea devenea din ce in ce mai insuportabila si incet-incet am inceput sa intru intr-o stare secunda (fara sa realizez exact ce mi se intampla). Fiind un mare timid (m-am vindecat in parte), anestezia sistemului meu nervos se afirma din ce in ce mai puternic. In fine, usa s-a crapat atat cat i-a permis lantul de siguranta cu care era blocata in interior. Am deslusit vag o cucoana, presupunerea mea confirmandu-se cand persoana din spatele lantului de siguranta mi-a vorbit: “C’est de la part de qui?”. “Sunt bursier al Academiei Franceze, i-am spus, si vin din partea poetului Pierre Emmanuel”. “Vous avez pris un rendez-vous?”, ii raspund da. Attendez, zice, si-mi inchide usa in nas. Ii e frica sa lase strainii cu accente bizare sa intre in casa, m-am gandit. Si pe buna dreptate. Dupa inchiderea usii, asteptarea s-a intepenit si mai temeinic. In general, descriu foarte plastic momentele indicative ale unei situatii sau ale unei stari oarecare. Scriind peste 3.000 de pagini de teatru, am invatat sa sugerez anumite momente. Asteptarea din fata usii lui Beckett e insa greu de reprodus. Prins in ghearele unie dulci pierderi de sine, imi blestemam clipa in care i-am spus lui Pierre Emmanuel ca “daca e sa vad pe cineva, as vrea sa-l vad pe Beckett!”.
Linistea era compacta. De peste 30 de ani incerc sa-mi amintesc scena de pe palierul lui Becket si sa aproximez timpul petrecut cu placida rabdare in fata usii, fara sa izbutesc s-o fac. Cred ca as fi fost capabil sa stau protapit in fata apartamentului din Saint Jacques pana la adanci batraneti.