„Papa Francisc propune o convertire spirituală, o reformă spirituală care trebuie să pregătească și să susțină orice alt tip de schimbare. Accentul pus de Papă pe această dimensiune, din care decurg celelalte (relația cu aproapele, cu săracii, cu bolnavii, cu bătrânii), reflectă, cred, necesitatea unei renașteri spirituale în lumea contemporană, necesitatea unei receptivități reînnoite la cuvântul și prezența lui Dumnezeu”.
De la această premisă pornește interviul realizat de Smaranda Bratu-Elian cu Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al României pe lângă Sfântul Scaun. Doctor în istoria filosofiei la Universitatea din București, Bogdan Tătaru-Cazaban este membru al Institutului de Istorie a religiilor din cadrul Academiei Române. A efectuat stagii și proiecte de cercetare în țară și străinătate, iar între 2008 și 2010 a predat istoria filosofiei și a culturii creștine la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București. Este autorul a numeroase studii și articole de filosofie a religiei, teologie și istorie a creștinismului publicate în țară și în străinătate. Este membru activ al multor asociații profesionale de prestigiu. În anii trecuți, în paralel cu activitatea științifică, Bogdan Tătaru-Cazaban a desfășurat și o însemnată activitate editorială ca membru al comitetului de redacție al revistei „Archaeus. Études d’histoire des religions” (1997-1999), al colegiului de redacție al revistei „Studii tomiste” (2001-2005), al consiliului științific al colecției Biblioteca medievală a editurii Polirom, ca director literar la Editura Anastasia și co-editor al publicației „Chora. Revue d’études anciennes et médiévales: philosophie, théologie, sciences” și, nu în ultimul rând, ca traducător de texte filosofice și teologice.
Între 2006 și 2010 a deținut funcția de consilier de stat pe probleme de cultură și culte, iar din 2010 este ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al României pe lângă Sfântul Scaun și ambasadorul României pe lângă Ordinul Suveran Militar de Malta.
Din anul 2009 este Cavaler al Ordinului „Serviciul credincios” și Comandor al Coroanei Belgiei. În anul 2013 a fost distins cu Ordinul pontifical „Pius al IX-lea” în grad de Mare Cruce și cu Ordinul „Pro Merito Melitensi” în grad de Mare Cruce din partea Ordinului Suveran Militar de Malta.
(Interviul a apărut în revista „Orizonturi culturale italo-române” nr. 6, iunie 2015)
– Domnule Ambasador Bogdan Tătaru-Cazaban, pentru că s-au împlinit doi ani de la alegerea actualului Suveran Pontif, aș vrea să vorbim cu precădere despre Papa Francisc. Papa Francisc este primul dintre cei cinci copii ai unui italian, funcționar la căile ferate, emigrat în Argentina în căutarea prosperității care însă n-a venit niciodată. Primii douăzeci de ani trăiește ca toți cei din lumea lui: școală, sărăcie, fotbal, diploma de tehnician chimist și, pentru a mai câștiga un ban, curățenia într-o fabrică și paza într-o discotecă. Apoi, ca și în cazul Sf. Francisc și Sf. Ignațiu, se petrece cotitura: întoarcerea spre Dumnezeu și spre Biserică. Credeți că, asemeni celor doi sfinți, amintiți dinadins aici, viziunea și comportamentul Papei Francisc, atât cât ni s-au dezvăluit ele până acum, poartă o anume amprentă a vieții sale laice de dinainte? Opțiunea pentru Ordinul Iezuit are și ea de a face cu această amprentă?
– Pentru biografia Papei Francisc aș recomanda cititorilor noștri cartea-interviu Papa Francisc: Convorbiri cu Jorge Bergoglio de Francesca Ambrogetti și Sergio Rubin, apărută în 2010 în Argentina și imediat tradusă în mai multe limbi, între care și limba română, după alegerea sa din 13 martie 2013. Sunt pagini din care reiese cu discreție și sensibilitate contextul formării și al deciziei de a deveni preot, o decizie care se reflectă și astăzi în motto-ul de pe stema pontificală: miserando atque eligendo – legătura dintre milostivire și alegere, relația dintre conștiința prezenței lui Dumnezeu în viața noastră sub chipul milostivirii și decizia de a-L urma. Atât cât putem să înțelegem din afară – pentru că nucleul acestei relații rămâne tainic – opțiunea pentru Compania lui Iisus, pentru spiritualitatea ignațiană, și apoi pentru numele Francisc sunt legate de experiența acestei întâlniri cu Dumnezeu, care este o întâlnire cu adevărul. Sau, potrivit titlului sub care au apărut primele Omilii ținute la Santa Marta în Vatican, „adevărul este o întâlnire” („La verità è un incontro”), iar amprenta acestei întâlniri rămâne pentru totdeauna.
– Papa Francisc a fost de la bun început un „început”: e de ajuns să socotim de câte ori, în prezentările jurnalistice, se folosește cuvântul „primul: primul papă provenit de pe continentul american, primul din Ordinul Iezuit, primul care își ia numele de Francisc, primul care mai înainte de a da prima sa binecuvântare apostolică cere el însuși binecuvântarea mulțimii de credincioși, primul care conviețuiește cu un fost papă și, dacă am intra și în detalii comportamentale, seria ar deveni lungă. Dar dincolo de începuturile evenimențiale se vorbește tot mai mult și de o nouă direcție a Bisericii.
– Cred că noutatea este legată în primul rând de personalitatea Papei, de carisma sa și de felul în care comunică și este perceput. Mesajele Papei își propun o convertire spirituală, o reformă spirituală care trebuie să pregătească și să susțină orice alt tip de schimbare. Una dintre dominantele omiliilor sale este tema condiției creștinului: ce înseamnă a fi creștin? cum se comportă un creștin? De pildă, într-o predică se spune că „a fi creștin este o chemare a iubirii” („essere cristiano è una chiamata d’amore”), într-alta că „creștinii trebuie să se elibereze de sindromul lui Iona” sau că „incoerența creștinilor este un scandal care ucide”. Or, aceasta este o temă care a preocupat Biserica de la originile sale. Accentul pus de Papă pe această dimensiune, din care decurg celelalte (relația cu aproapele, cu săracii, cu bolnavii, cu bătrânii), reflectă, cred, necesitatea unei renașteri spirituale în lumea contemporană, necesitatea unei receptivități reînnoite la cuvântul și prezența lui Dumnezeu. Orice noutate în Biserică este o revenire la originar. Există, desigur, impulsuri noi pe care Papa le-a dat mai ales pe plan pastoral și care răspund unor exigențe și unor urgențe recunoscute de toți. Putem vorbi și de noutatea unui stil pastoral în care se întâlnesc simplitatea, firescul, relaționarea imediată, discernământul spiritual – toate acestea nu sunt caracteristici noi, însă felul în care sunt propuse de Papă conferă acțiunii sale un impact remarcabil.
– Percepția comună este, mi se pare mie, că Papa Francisc preconizează o reîntoarcere la creștinismul franciscan, al iubirii, înfrățirii, întrajutorării, cel al smereniei, al iertării și speranței, al respectului pentru creația lui Dumnezeu, dar și la unul militant, care luptă și condamnă în numele dreptății sociale și civismului. Este acesta, în termeni laici, un mesaj de „stânga”? Sau este doar sufletul democratic care ar trebui să modeleze dinspre interior coaja procedurilor democratice laice? Mai general formulat, este acesta și un mesaj politic?
– Este adevărat că în magisteriul Papei sunt multe teme sociale, dar o privire atentă știe să discearnă între teme și situații existențiale la care creștinii trebuie să răspundă în mod autentic. Învățătura socială a Bisericii, atât în primele timpuri, cât și în timpurile noastre, nu este nici de stânga, nici de dreapta. Sunt pagini din Sfântul Vasile cel Mare care îi pot lăsa perplecși pe susținătorii de bună credință ai proprietății private, așa cum există omilii ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre săraci care au și astăzi aceeași acuitate și în care regăsim mesajul pe care Papa îl transmite. Este important să nu cedăm tentației de a califica acțiunea Bisericilor punând etichete politice partizane. Îmi amintesc că, într-unul dintre interviuri, Papa însuși a refuzat astfel de etichete, spunând că marxiștii au luat tema sărăciei de la Biserică și nu invers. Ceea ce istoric e adevărat. Distincția stă și aici la nivel spiritual. Pentru mulți, problemele sociale rămân teme, pentru creștini sunt situații de viață cărora trebuie să le răspundă respectând demnitatea fiecărei persoane.
– Papa Francisc a început sau împlinit deja un număr însemnat de reforme structurale, precum reforma Curiei, a băncii Vaticane (IOR), a codului penal al Vaticanului, reforma economică a Sfântului Scaun, nemaivorbind că a trasat direcții noi dezbaterilor referitoare la protejarea mediului, la componența și importanța familiei, la criminalitatea organizată, la terorismul motivat religios etc. – toate probleme de maximă importanță și stringență. Uimitor de mult pentru numai doi ani de pontificat. Este, credeți, forma de guvernare a Vaticanului, centralizată și monarhică, un factor hotărâtor al vitezei transformărilor? Întreb asta știind că sistemul laic democratic și parlamentar – le meilleur des mondes possibles, vorba lui Pangloss – are prin însuși mecanismul său o lentoare și o incertitudine. Se poate trage vreo învățătură de aici?
– Putem spune că asistăm la un dinamism al deciziilor care privesc priorități ale reformei interne. Dar este important să remarcăm și consultarea pe care Papa a dorit de la bun început să o inițieze ca procedură explicită, vizibilă, numind un consiliu de cardinali și instituind comisii. Mare parte dintre direcțiile de reformă au reieșit, așa cum se știe, din întâlnirile pregătitoare ale Conclavului care a condus la alegerea Papei. Odată ales, Papa Francisc le-a preluat în agenda sa ca exigențe ale Bisericii. În orice caz, dinamismul nu trebuie confundat cu rapiditatea impunerii unor decizii. Reformarea Curiei este un proces de durată, care are timpii săi de maturare. Un alt aspect îl reprezintă temele de dezbatere, agenda pe care Papa a știut să o definească și pentru care pledează: combaterea traficului de persoane, combaterea corupției, necesitatea de a oferi ospitalitate migranților, dialogul interreligios, construirea punților pentru reconciliere și pace care, în pofida contextelor extrem de dificile, nu întârzie să aibă efecte.
– Știm cu toții că există deosebiri, pe diferite paliere, între Biserica Ortodoxă și cea Catolică. Știm totodată că în ambele există o dorință de colaborare și o aspirație spre ecumenism. Credeți că înnoirile propuse de Papa Francisc pot avea efecte și asupra relațiilor cu Biserica Ortodoxă Română?
– Cred că în privința dialogului ecumenic Papa Francisc a făcut deja gesturi foarte semnificative, atât la nivel simbolic, cât și la nivelul mesajului. De la prima primire a delegației Patriarhiei Ecumenice în Vatican a accentuat necesitatea dimensiunii colegialității sau a sinodalității – un aspect esențial al ecleziologiei ortodoxe care va trebui să contribuie la dialogul despre primatul petrin. Vizita la Ierusalim și la sediul Patriarhiei Ecumenice, declarația foarte explicită despre dorința de comuniune cu Biserica Ortodoxă reprezintă tot atâția pași care conferă un nou elan relației dintre Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe. „Unitatea creștinilor reprezintă astăzi setea lui Iisus, care trebuie să devină și setea noastră”, a spus Papa Francisc în Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor. Cred că în acest context și mai ales în perspectiva Sinodului panortodox prevăzut pentru 2016 putem spera într-o reînnoire și o aprofundare a dialogului atât de necesar pentru o mărturie comună într-o lume în care creștinii sunt persecutați, discriminați și victime ale urii motivate religios.
– La sfârșit o singură întrebare despre dumneavoastră: sunteți ambasador într-un stat-unicat: foarte mic dar foarte influent, singurul cu formă de guvernare teocratică, singurul cu regim de monarhie absolută electivă, singurul stat patrimonial, unde practic nu există proprietate privată, totul fiind proprietatea Sfântului Scaun, un stat înăuntrul altui stat cu care are o relație simbiotică etc. Ce diferență este între a fi ambasador într-unul din statele laice și a fi ambasador la Vatican?
– Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l spunem cititorilor noștri este că „ambasador pe lângă Sfântul Scaun” este formula corectă și nu „ambasador la Vatican”. Subiectul de drept internațional este Sfântul Scaun – adică Papa și conducerea centrală a Bisericii Catolice – iar Vaticanul este teritoriul care exprimă autonomia Sfântului Scaun. Or, din această perspectivă, activitatea noastră privește impactul enorm al Sfântului Scaun ca actor global și prea puțin dimensiunea Cetății Vaticanului. Poate că una dintre condițiile pentru o bună misiune este aceea de a cunoaște cultura acestei lumi, arhitectura sa și, mai ales, limbajul său. Deși temele pe care le tratăm sunt în mare parte temele comune diplomației, nu trebuie să uităm că la Sfântul Scaun este vorba despre o diplomație ecleziastică, care își are prioritățile sale; o diplomație cu tradiție prestigioasă, care veghează la situația a peste un miliard de credincioși din întreaga lume, capabilă să facă față celor mai diverse contexte și având un rol mediator esențial, acolo unde alte diplomații nu au instrumentarul cel mai adecvat. Pe lângă specificul acesteia, cred că este esențial pentru orice diplomat pe lângă Sfântul Scaun să aibă receptivitatea necesară față de fenomenul religios și în mod special față de întreaga evoluție pe care a cunoscut-o Biserica Catolică după Conciliul Vatican II în plan intern și în relațiile cu celelalte Biserici și religii.