Învățământul își hrănește neputințele de 25 de ani. Kitschul a confiscat aerul liceelor (și ministerului de profil?). Așa că răspunsul meu va fi mai amplu, crescând din acumulări, din experiențele de profesor la liceu.
Aflate într-o „metamorfoză” niciodată terminată, cerințele, criteriile, toate adjuvantele văzute și nevăzute ale întocmirii programei de limba și literatura română erau și sunt ca drobul de sare, gata să cadă nu numai în capul profului, ci și al elevului. Totuși, nu se trăiește la ore cu frica asta, ci cu plictisul fără margini al adolescenților. Nu doar că nu au motivație (un examen final cu test stereotip se poate pregăti în ultimul an și pare doar o repetiție a „examenelor” din clasa a VIII-a, atât prin sujeturi cât și prin autorii canonici (unde un Mircea Eliade s-a fost făcut repede dispărut, deși e citit ca o revelație prin clasa a XI-a), mutilați la trupul și sufletul lor. Elevii nu au apetit nici pentru o istorie literară așa de îngroșată la periferii, subțiată la capete, mai ales la contemporaneitate. Nu mai vibrează la atâta clasicitate, bună dacă s-ar merge pe o selecție și o aprofundare a operei câtorva mari scriitori. Dimensiunea cantității omoară literatura în detrimentul calității. Cu două-trei poeme din opera lui Eminescu nu se mai revelează sufl(et)ul liricii sale, fără o bună lectură critică (studiile Ioanei Em. Petrescu, de pildă). Absolventul de liceu bifează, de obicei, amputarea, fragmentul, dar trebuie să redea întregul la examene. Același lucru se petrece cu fixarea a toate, de la curente la autori (și canonici). Se mai petrece prin… târg și o lipsă de lectură la zi a profesorilor de… specialitate, deși nu te poți hrăni numai din „conserve”. Mulți profi „recenți”, cu comentariile învățate și dictate, nefrământați de vreo inspirație, prelungesc o situație din vremuri și vremuri, mai ales că elevul vine, zice-se, ca Kir Ianulea în clase și face iadul „aicișa”, vrea comentariu iute ca să ia bacul… după cerința părintească. Circul manualelor alternative adaugă alte gesturi nepotrivite la epopeea învățământului. Dacă, însă, profesorul are libertatea față de programă (nu pe hârtie/portofolii cât romanele în rafturile cancelariilor, ci în fapt/e), dacă are viziunea, stăpânirea literaturii în sâmburii și carnea ei, adică vocație, nu o simplă slujbă, poate să facă și minuni. Nu la salariu, dar asta e altă căciulă, a lui Ghiuro din basmul bulgar.
Plictisul și oboseala nu apar doar din încărcătura peste puterile „școlerului”, nu doar din traseul istoric sau contorsionat (a se vedea ruptura de programă de la a X-a la a XI-a) al parcurgerii literaturii noastre (care trebuie dimensionată în contextul literaturii universale, și asta la orele de… literatură română), nu din manuale ușor de concurat de un profesor bun, din teste concepute de o comisie uitată între „arfivă și registratură”, ci mai ales din modul cum se activează ficțiunea sau nonficțiunea, ce și cum anume, în discuția-eseu de la clasă. Este, însă, „avangardist” tocmai profesorul care îi apropie pe elevi de lectură, și încă de la clasa a IX-a (la a XI-a e târziu), când domniile lor vin cu niște surcele literare și o așa gramatică „grilă” încât fac enorme greșeli de redactare, povestire, frazare și au lecturi consumiste sau grăbite.
Se formează cititori (mi-am dat seama după cele scrise de foști elevi pe net) tocmai când sunt forțate și programa și manualul și alegerea autorilor. Prin urmare, călăuza nu poate veni din toate direcțiile, ci dintr-un spirit critic adaptat la psihologia școlarului, sastisit de oase și morminte literare. Aflu că Mircea Cărtărescu are fani printre foștii elevi, care nu erau nici ușor de condus în textele Nostalgiei (Rem, de pildă), nici ușor de trimis la volum (re-re-editat, dar cam scump). Din fericire, programa de clasa a IX-a și un manual Humanitas încă permite profesorului, pe baza temelor propuse, să umble prin cărțile trăite de el însuși. Asta se transmite. Trăirea. Din ea se naște, de altfel, nevoia de lectură. Dacă marii clasici aduc o senzație de stătut, comentați conform „conținutului și competențelor specifice” și după „surse documentare” greu de găsit și lecturat fără un exercițiu îndelung urmărit, contemporanii ar avea șansă dacă nu ar cufundați de șobolănimea administrativă, ministerială, mai ales opțională în programe. Cred că cheia rămâne în profesor, deocamdată, atent la de-păpușarea iluziei literare, nu chiar a lui Negrici, pentru un public sastisit chiar și de teoria literară din băncile gimnaziale, un fel de „cornul și laptele”, cu efectul sigur al distanțării de „cetire”.
Ca să mă apropii de concrete, aș zice că de la clasa a XI-a nu criteriul istoric (a sta ca în fața unei enciclopedii), nici studiile de caz ori savantele dezbateri (care ar face doctori, nu absolvenți de liceu) conduc spre deprinderi de lectură activă, ci opera literară în adâncul ei. Ca profesor ai posibilitatea selecției de texte, cu corset însă, care ține de scriitorii canonici și numărul de ore alocate unor perioade literare. Plus că de la Marin Sorescu nu s-a mai scris ceva de introdus la testele de bac încât opțiunile așa de vagi/largi din programă se trezesc în fundătură.
În programele claselor a XI-a și a XII-a se indică, volitiv, surse demne de masteranzi sau doctoranzi, mormântale dacă studiul individual, având în vedere vârsta școlară, e și arid și nefructifica(n)t. Nu are skepsys postmodernismul doar din parcurgerea surselor, bune în principiu, ci, mai ales, din lectura severă a unor texte anume alese, cu discutarea lor, neapărat, la clasă, fără fixarea (altă fatalitate!) stereotipelor (reflexe condiționate de lectură) încadrări, tipologii și altor „mechanisme”. În felul acesta, adevărata operă se scufundă, fără să mai iasă la suprafață vie. Mai mult, opera aleasă spre definirea autorului, curentului, genului, speciei literare, e folosită abuziv. Moara cu noroc, vrea, nu vrea, ascunde vreo 20 de teme de bac, la fel și Ion, Ultima noapte…, Felix și Otilia, toate textele, și lirice, de fapt. Pentru așa-numita „obiectivitate” a corectării-evaluării, adolescentul tratat cu fragmente, uneori nepotrivite, din autori se adâncește încetul cu încetul în anchiloză și rămâne așa, cu pre-judecăți literare, vorba Ioanei Pârvulescu. Apoi, editările care vin în întâmpinarea elevului sunt și ele nearondate cerințelor acestuia. Ca să vedem cum e la noi cu Balcanul și Carpatul mai trebuie să-l tot edităm pe Alecsandri și să-l aducem la clasele de liceu? Ca glumă, de aia nu au Lache și Mache stare „nice” azi. Patos, monșer, la dracii ăștia de „copchii” dacă blestemul programelor, testelor fabricate/stereotipe, a profilor cu lecturile până la vremurile neomoderniste nu ar indica vremuri lepădate, în ciuda materialelor didactice înnoite, proiectoarele, de exemplu, des utilizate pentru filme, în clase, ca televizorul lui Turnavitu.
Boala școlii mai e și pomelnicul (de curente, caracteristici, autori și cărți, surse, obligatorii, opționale…). Profesorul din zilele noastre suportă, vasăzică, altă tortură, mai pricepută decât cronicarii moldoveni la descălecat. Deși nu prea are timp să se uite la arhaismele cronicarilor sau la Țiganiada unui scriitor mare. Mari scriitori, din perioada veche, dar și contemporană sunt supuși acestei umilințe educaționale care este uitarea voită. Plus că neputințele din învățământ se poartă ca râia. Dacă scriitorului i se ia primul public, elevul, îi este greu să existe în abstract. Mă gândesc cum a luat Cuvântul înainte tramvaiul 21 cu „apocalips” cu tot și Arta lui de Popescu. La groapa comună? Cu clasici cu tot?
Slăbiciunea învățământului e monstruoasă pentru că e multiformă. Vine din toate direcțiile, de la programă la teste, de la cerințe la competențele cerute, de la fragmentul de autor la istoria literară băgată într-o matrice improvizată a surselor enciclopedice greu de parcurs și rumegat, de la pregătirea profesorului la plata acestuia. Cel mai grav este că din scriitor, prin mutilare, nu ies la lume decât „formule de politețe” (nu E. Ionescu?). Se distrează nesăbuit chiar textul, contextul, situația de comunicare și alte implicaturi, în timp ce miniștrii/inspectorii fac și desfac promisiuni fără capăt, dar nu se introduc decât reflexe în vederea întreținerii unei autorități improprii. În așa condiții proful rămâne în bătaia vântului, iar scriitorul de azi, o energie pe care o neglijăm în educație. Cui aparține grotescul? Cine se acoperă de ridicol și de… Coana Leanca? Ciudat lucru! O fi Caragiale sau E. Ionescu? Cu durere spun: Galoanele le-am cusut, semnale am trimis, la Moși am fost, Țal am citit, tren de plăcere am luat, dar fatalitate! Învățământul e încăpățânat.
Iată câteva observații stricte asupra programei și autorilor pentru clasele a XI-a și a XII-a.
Programele de clasa a XI-a și a XII-a țintesc ca elevul să ajungă, nu altă ceva, la lectură critică, „elevii evaluează ceea ce au citit”, lectură creativă. Un studiu de caz: Diversitate tematică, stilistică și de viziune în opera marilor clasici „face apel la lecturile anterioare” (alea din două franzeluțe) iar „CURENTE CULTURALE / LITERARE ÎN SECOLUL XIX – ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX” sunt vizate exhaustiv la specificul lor, după cum indică cerințele și sursele posibile (programa umblă cu subînțelesuri, adică se pot/nu se pot lectura/conspecta materialele, ceva mai aproape de cerințele unuia doctorat, după cum spusei). La simbolism, de pildă, cerințe par subțiri: „se va studia 1 text de bază (o poezie sau un poem în proză / proză poematică) selectate din opera lui Alexandru Macedonski, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu ș.a.”, dar se cere contextul european și, nu-i așa, toate ale curentului literar distincte trăsături/caracteristici, pe care, apoi, să le poți, ca elev, depista și argumenta, în posibilul text la prima vedere de la bac. Și asta în ore-limită. Mai mult, simbolismul european devine „studiu de caz”, deși profesorii de limbi străine nu mai fac… literatură (dacă mi se permite să o spun pre limba „comună”) ca să se mai tragă ceva cunoștințe și de acolo. Alt studiu de caz, „Fronda în literatura interbelică” nu țintește decât un amalgam de scriitori, nicio separare a lui Urmuz sau o prelungire a avangardei pe lungimea de undă lirică a lui Gellu Naum. În schimb, cât efort documentar pentru modernism vs. tradiționalism, unde se ofertează mai mult tradiționalismul, de fapt, dovadă textele propuse din Al. Philippide, B. Fundoianu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș, cât și sursele (a se vedea programa), demne, cel puțin, de un student la litere. Aceeași solicitare „enciclopedică” o aflăm în programă la postmodernism. Personal, nu am nicio rezervă față de surse (nu am nici la „dezbaterea: Identitate culturală în context European, savantă foarte pentru clasa a XI-a tocmai datorită referințelor), dar ele nu sunt nici la îndemâna elevului, nici iute de parcurs cu seriozitate, nici măcar cerute la bac. Sunt pentru „ochiul soacrei”. De aceea am să și spun că merg în gol, cu excepția pasionaților (la nivel de profi). În plus, prin manuale, valoarea, sărăcuța mamei, are ceva la ciorap, are un tutore comersant, un brand, ceva frumos. Dacă pentru perioada postbelică Ștefan Bănulescu ne vede cu/din provincia lui fără Cartea Milionarului (când proful și elevii nu o prea… găsesc), scăpă vii Nichita Stănescu și Sorescu (canonici). Îi putem uita pe Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov? În profunzimea operei lor, vorbesc. Îl umilim pe Cristian Popescu, care duce spre formele actuale din lirica românească, cele care ar trebui trecute la o dezbatere, cu Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Dan Sociu ș.a. (vocabulă pe care o tot șușotește programa noastră). Ei, după vremea redimensionărilor, care n-au fost chiar în spiritul Lovinescu, deși valorile se „mută” într-adevăr, dar după alt „enteres”, valoarea și nonvaloarea fac „tristă figură” prin programe și manuale. Dacă nu propui elevului stări de lectură, nu se ajunge la apetit, din partea sa. Valoarea și scriitorul contemporan sunt cele mai vorbitoare. Dar nici măcar optzeciștii nu intră în „canonul” școlar, cu toate că m-a bucurat plasarea într-un manual a poemei Budila–Express. Un Cărtărescu (bine că e strecurat și el prin programă și manuale) oferă cu nuvele și Levantul, pe fragmente bine alese, plăcerea lecturii, care vine și la elevi din în-trupările, demonizare grațioasă (!) a textelor înaintașilor noștri.
E greu să nu vezi perlele din programa școlară. Un Bacovia dă stări… psihice la clasa a XI-a, deși putea fi lucrat (tot cu un poem) prin clasa a X-a, iar într-a XII-a se poate ajunge la „Dinamica unor specii: jurnalul, memoriile – apariții editoriale după 1990, Tendințe în literatura română actuală”, mai mult din „surse” critice, fiindcă de unde timp pentru operă. Sigur că aici nu ai cum să nu ajungi la lecturile și tipul de hermeneutică ale profului, dar operele de ficțiune și nonficțiune actuale merită promovarea și în ultimele clase de liceu, unde mai zace mentalitatea că scriitorul viu este… mort (nu scrie pe măsura înaintașilor). Cărți de poezie ca ale lui Ioan Es. Pop sau Dan Sociu (plus alții și alții, ca Miruna Vlada, de pildă) au, însă, impact grozav. Romanele actuale (nu zic Fric, fiindcă am zis și s-a citit pe „ascunselea”), atât ale unor mai clasici cât și mai puțin clasici(zați), de la Cristian Teodorescu la Dan Lungu (să nu uităm: „ș.a.”). Cărțile de poezie și de proză la zi sunt aspirate mai rapid decât se crede, dar asta stă în măiestria profesorului și în libertatea și timpul acordat de programă (și toți factorii educaționali). Spun asta pentru că la clasa a XII-a se cer „2 romane (1 roman scris în perioada 1960-1980 și 1 roman scris după 1980, cu focalizare diferită: tematică, tipologică etc.), 1 piesă de teatru și 4 poezii (poeziile selectate pot aparține unor autori postbelici reprezentativi, din una sau mai multe generații afirmate în această perioadă: de ex., generația războiului, generația ’60, generația ’70, generația ’80) + *2 poezii…”. E adevărat că apare o listă așa de vastă încât proful ar trebui să fie mulțumit dacă numărul de ore și restricția „2 romane” și „2 poezii” nu ar spune câtă sărăcie zace în asemenea ofertă.
Ca să nu moară (nu doar clasicul, ci) scriitorul, în genere, dacă nu azi, mâine, ceea ce primesc elevii nu este pomelnicul de scriitori, curente sau cerințe cu multe capete, ci opera dătătoare de stări, de trăiri, care nu mai ține cont de clasicitate au ba, ci de valoare, de fapt. Și care nu țâșnește din câteva poeme, dacă e vorba de un Eminescu sau Blaga, nici dintr-un basm, dacă e Creangă, ci din opera citită în întregul ei, ca și din lectura unor texte critice vizionare, selectate de profesor. Nu lectura exhaustivă a textelor critice trebuie cerută. În plus, cărțile/textele solicitate ar trebui să existe în bibliotecile din oraș, cât și în cea a școlii, și în mai multe exemplare. Pentru o dezbatere sau un studiu de caz pe teme așa de „mari” (ca „Diversitate tematică, stilistică și de viziune în poezia interbelică”, de exemplu) trebuie ca profesorul să tatoneze „terenul”, să pregătească și să argumenteze subiectul, să mai fie din partea lui și o pasiune tematică, nu doar o simplă supunere la programă. Dacă e atașat de avangardă, nu-i greu de presupus că prozele lui Urmuz, ca și Zenobia lui Gellu Naum, oferă un teritoriu amplu de lucru pentru fixarea caracteristicilor curentului literar stabilit. Dacă proful e anexat și la postmodernitate, gândită pe lungimea ei, de la optzeciști la minimaliști, nu poate străbate cerințele savante ale programei decât dacă orele se mai… dilată și cărțile sunt atât de bine stăpânite încât se ajunge cu adevărat la… dezbatere/studiu de caz. Ca să se activeze texte/autori, mai întâi e nevoie de ore, de o bună lectură, de concentrare (prea frugală la elevi, în ultima perioadă), de un traseu deja bine strunit din partea celui care face alegerea. Se poate lucra și pe texte complexe ca Rinocerii, La Țigănci (sau oricare proză fantastică eliadescă), Rem, Suta… lui Groșan sau Insula aceluiași, ca să dau câteva exemple. Arta Popescu, Ieudul, Federația Bănulescu, Vino cu mine știu exact unde mergem, alte și alte cărțulii proaspete au chichirez la finele liceului. De altfel, postmodernismul, și cel românesc, e aderent tinerilor și ar trebui să figureze larg și cu cerințe sigure la bac. Este, adevărat, propus cu juma de gură, cu/prin surse documentare serioase, greu de găsit în biblioteci, greu de palpat doar prin orele simbolice acordate prin programă. Din experiențele proprii, un Cristian Popescu e uluitor de bine receptat (până și în varianta audiovizuală a „Tramvaiului…”), iar, mai încoace, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu sau Dan Sociu. Textele au prospețime și lectura s-a dovedit empatică; se poate extinde ușor și la alți contemporani. În privința prozei, dacă Ștefan Bănulescu trebuie mai bine înfipt (dar și publicat cu romanul său), merg, la sufl(et)ul acestei generații, de fixat în „canon” prozele scurte ale lui Cărtărescu, dar și valurile „ego”, și autori dintre cei mai recenți, la care accesul informativ este mai viu datorită promovării, realizate de câteva edituri, care știu ce vor.
N-aș uita nici scriitori semi-recuperați, E. Ionescu, M. Eliade, Norman Manea. Absurdul românesc fără Eugen Ionescu nu e întreg (iar autorul merge/a mers la capitolul „comunicare” încă de la clasa a XI-a). Aici trebuie spus că și opere din literatura universală trebuie adiționate unor dezbateri, cum ar fi proza lui Kafka. Procesul ori Colonia penitenciară sunt (mi-au fost) de temelie de temelie la clasă în fixarea nu doar a unui curent literar, ci și a unei stări, mai receptate de elevi decât kilogramele de conspecte a surselor criticești.
Se cere ,,o schimbare la față” a toate, prin urmare. Lucru aflat în consens cu toți factorii din educație. Inclusiv editurile: Că scriitorul „fost” (un Alecsandri e în draci editat și poate fi lucrat definitiv la clasele gimnaziale) încă mai rezistă în tabieturi, în naftalină, în locurile lui din biblioteci publice și personale, în opțiunile și „probabilitățile” programei, pe când atâtea texte vii, și actuale îi așteaptă pe profesori, pe lucrătorii de la minister și pe făcătorii de manuale să iasă din orgolii sau anchiloză. Altfel Kafka ăsta nu-i Kafka, nu!?