Se vând din ce în ce mai multe flori. Vând țigăncile din Balcani sau boutiques-urile din orașele cosmopolite. Ce importanță are de unde vine splendoarea atâtor specii colorate, parfumate, exotice sau modeste, buchete-buchețele înfiorate deja de starea lor ezitantă, între viață și moarte? Vaze cu flori, pahare oarecare, sticle, învelitori transparente, o floră înghesuită fără noimă, care populează tot mai multe bulevarde, puncte centrale, artere colaterale, zone pietonale sau curțile școlilor și nisipul deșertului. Sunt flori pentru morți, pentru acei oameni vii și sănătoși în urmă cu câteva minute, retezați din cursul vieții lor pe câmpul de luptă, acolo unde ei și-ai lor, ei și copiii, prietenii sau, pur și simplu, convivii, făceau deja războiul, fără să o știe. Bombele, pistoalele-mitralieră, tăișurile mortale, răpirile și istoria în desfășurare cheamă această moarte nesocotită, otrăvită, ieșită din lege.
Cealaltă moarte avea parcă un „echilibru” al său, oricât de tragică ar fi fost, o logică a dezastrului și a durerii, pe care le provoca. Poate chiar niște reguli câteodată. Cât de mare este oare revolta noastră împotriva bolii incurabile, a condiției umane, a limitelor noastre? Dar cât de clar ne este că tranșarea bucățică cu bucățică a omenirii întru pedepsirea ei nu este același lucru cu fatalitatea existențială? Decimarea care pune flori pe străzi, în instituții, în aeropoarte și școli, cea care, în câteva secunde transformă cursul firesc al vieții în parcuri ale războaielor nu povestește despre istoria omului pe pământ.
Războiul zilelor noastre pare să fie unul metastatic, ascuns, dar nimicitor, mărunțit și imprevizibil, de nebănuit, lipsit de avertismente militare sau politice corecte, împrăștiat în orice parte a lumii și la orice oră. E un război mondial microcelular, ca de laboratoare risipite în lungul și în latul pământului, cu menirea de a demonstra oricui, de oriunde, noua moarte propusă omenirii: fără vinovați, semănată cu viteza fizicilor cosmice, provocată de sinucigași, la infinit repetabilă, fără sens, direcție sau motivație, înafara fanatismului religios sub drapelul căruia evoluează. În urma unor asemenea acte, definitiv instalată, deși omagiul florilor e copleșitor, rămâne groaza. A trăi sugrumat de frică în urma atentatelor teroriste este cea mai importantă redută cucerită de atacatori.
Zac pe jos petale, de obicei deasupra petelor mari de sânge uscat, deja amorțite, lipsite de vlagă, dar purtând în frumusețea lor mesajul disperării unei omeniri. Lalele, liliac, o crenguță-două de magnolie, un pumn de lavandă, garoafe. Aranjamente ciudate, nefirești, care acoperă drumurile destinate pașilor, deschiderea stadioanelor, intrarea în locuri de învățătură, sanctuare ale culturii, stații de metrou, încăperi oarecare, magazine.
Ce e de făcut cu florile războiului? Apar tot mai multe flori, bine îngrijite, periodic schimbate cu cele proaspete, în diferite părți ale orașului, în tot mai multe orașe, țări, continente. Minunate flori luminate de pâlpâirea flăcării umplu pământul, care pare că tremură din ce în ce mai tare. În afara florilor care își cântă partitura, ce s-ar mai putea face?