Un sentiment necunoscut, a cărui amărăciune, grație mă obsedează; ezit să‑i dau numele, frumosul nume grav de tristețe. E un sentiment atât de deplin, atât de egoist, încât aproape că mi‑e rușine că am considerat întotdeauna tristețea onorabilă. Nu mi‑era cunoscută, trăisem doar amărăciunea, regretul și, mai rar, remușcarea. Astăzi, ceva se lasă asupra mea ca o mătase, supărătoare și moale, și mă desparte de ceilalți.
În vara aceea aveam șaptesprezece ani și eram pe deplin fericită. „Ceilalți“ erau tatăl meu și Elsa, iubita lui. Trebuie să lămuresc de îndată această stare care poate părea falsă. Tatăl meu avea patruzeci de ani și era văduv de cincisprezece; era un bărbat tânăr, plin de viață, de oportunități și, când am terminat pensionul, acum doi ani, înțelesesem fără doar și poate că el trăia cu o femeie. Nu mi‑a fost însă la fel de ușor să accept că o schimba la fiecare șase luni !
Dar în curând felul lui seducător de a fi, viața nouă și ușoară, starea mea de spirit m‑au făcut să accept situația. Era un bărbat superficial, abil în afaceri, mereu curios și gata de‑o schimbare și avea trecere la femei. Nu mi‑a fost deloc greu să‑l iubesc, cu duioșie, pentru că era bun, generos, vesel și plin de afecțiune față de mine. Nu‑mi închipui un prieten mai bun și mai amuzant.
La începutul verii, a fost atât de grijuliu încât m‑a întrebat dacă tovărășia Elsei, iubita lui actuală, m‑ar deranja pe timpul vacanței. N‑am putut decât să‑l încurajez să o ia cu noi, pentru că știam câtă nevoie avea de femei și, pe de altă parte, Elsa nu ne‑ar fi stânjenit. Era o roșcată înaltă, pe jumătate întreținută, pe jumătate mondenă, care făcea figurație în teatrele și barurile de pe Champs‑Elysées. Era drăguță, destul de simplă și fără pretenții. Tata și cu mine eram, de altfel, prea fericiți să plecăm, ca să ne cramponăm de orice altceva. Închiriase, pe malul Mediteranei, o vilă mare și albă, izolată, încântătoare, la care visam de când dăduse căldura în iunie. Se înălța pe un promontoriu ce domina marea, ascunsă de șosea printr‑o pădure de pini; o cărăruie cobora într‑un mic golf auriu, mărginit de stânci ruginii, în care se legăna Mediterana.
Primele zile au fost splendide. Petreceam ore întregi pe plajă, răpuși de căldură, și pielea noastră căpăta o culoare sănătoasă și aurie, mai puțin a Elsei, care se înroșea și se cojea, pradă unei suferințe teribile. Tatăl meu făcea exerciții complicate cu picioarele ca să scape de începutul de burtă nepotrivit cu pretențiile lui de Don Juan. Intram în apă la revărsatul zorilor, o apă răcoroasă și limpede în care mă afundam, mă dedam la mișcări haotice până la epuizare, ca să mă spăl de toate nălucile, de tot praful Parisului. Mă întindeam pe plajă, luam un pumn de nisip, pe care îl lăsam să se scurgă printre degete într‑un șir gălbui și molatic, îmi spuneam că așa se scurge și timpul, că era o idee de doi bani și că era plăcut să ai astfel de idei. Era vară.
L‑am văzut pe Cyril prima dată în a șasea zi. Naviga de‑a lungul coastei într‑o barcă mică cu pânze și s‑a răsturnat în fața golfulețului nostru. L‑am ajutat să‑și recupereze lucrurile și, printre hohote de râs, am aflat că se numea Cyril, că studia dreptul și își petrecea vacanța împreună cu mama sa, într‑o vilă învecinată. Avea o față de hispanic, foarte oacheșă, foarte deschisă, care sugera echilibrul, protecția, și mi‑a plăcut. Cu toate astea, îi evitam pe studenții de la Universitate, agresivi, preocupați de ei înșiși, mai ales de tinerețea lor, în care‑și găseau un subiect dramatic sau un pretext de plictiseală. Nu‑mi plăcea tinerețea. Îi preferam oricând pe prietenii tatălui meu, bărbați de patruzeci de ani care‑mi vorbeau curtenitor și duios, dând dovadă de o blândețe de tată și amant. Dar Cyril mi‑a plăcut. Era înalt și uneori frumos, o frumusețe care îmi dădea încredere. Fără să împărtășesc cu tatăl meu aversiunea față de urâțenie care ne determina adesea să frecventăm oameni stupizi, simțeam pentru cei lipsiți de orice farmec fizic un soi de jenă, de răceală; resemnarea lor de a nu fi plăcuți mi se părea o infirmitate indecentă. Căci, ce altceva căutăm, dacă nu să fim plăcuți de ceilalți? Nici azi nu știu dacă această apetență de a cuceri ascunde un surplus de vitalitate, o dorință de a domina sau nevoia ascunsă, nemărturisită, de a te liniști în ceea ce te privește, de a te susține.
Când ne‑am despărțit, Cyril s‑a oferit să mă învețe să navighez cu o barcă cu pânze. M‑am întors la cină cu gândul la el și aproape că nu am participat la conversație; abia dacă am remarcat că tata era nervos. După cină, ne‑am întins pe fotolii, pe terasă, ca în fiecare seară. Cerul era presărat cu stele. Le priveam, cu vaga speranță că ele ar putea să o ia înaintea timpului și să brăzdeze cerul în cădere. Eram însă la început de iulie, stelele nu se clinteau de la locul lor. Greierii cântau în pietrișul de pe terasă. Trebuie să fi fost mii și își depănau cri‑cri‑ul ciudat nopți întregi, amețiți de căldură și de lumina lunii. Mi se explicase că greierii obțineau acest sunet frecându‑și elitrele, dar preferam să cred că e un cântec gutural, instinctiv, ca acela al pisicilor în călduri. Ne simțeam bine; doar mici fire de nisip între piele și cămașă împiedicau asaltul gingaș al somnului să pună stăpânire pe mine. În acel moment tata a tușit și s‑a ridicat de pe șezlong.
– Am să vă dau o veste, a zis el.
Am închis ochii disperată. Prea eram liniștiți, nu avea cum să dureze !
– Spune‑ne repede cine, a strigat Elsa, avidă mereu de mondenități.
– Anne Larsen, a zis tata și s‑a întors spre mine.
L‑am privit, prea mirată ca să reacționez.
– I‑am spus să vină dacă se simte prea obosită din pricina colecțiilor ei și… vine.
Nu m‑aș fi gândit niciodată. Anne Larsen era o veche prietenă a sărmanei mele mame și nu avea decât slabe legături cu tatăl meu. Nu‑i mai puțin adevărat că, la terminarea pensionului, acum doi ani, tata, foarte stânjenit din pricina mea, mă trimisese la ea. Într‑o săptămână ea mă îmbrăcase cu gust și mă învățase să trăiesc. Nutrisem pentru această femeie o admirație pătimașă, pe care Anne o deturnase abil către un tânăr din anturajul ei. Așa se face că îi datoram primele mele apariții elegante și prima iubire și de aceea îi eram foarte recunoscătoare. La patruzeci și doi de ani, era o femeie foarte seducătoare, foarte căutată, cu o față frumoasă, mândră și plictisită, indiferentă. Indiferența era singurul lucru care îi putea fi reproșat. Era amabilă și distantă. Exprima întru totul o voință nețărmurită, un calm sufletesc care intimida. Deși divorțată și liberă, nu se știa dacă avea vreun amant. De altfel, nu ne învârteam prin aceleași cercuri: ea frecventa oameni fini, inteligenți, discreți, iar noi tipi zgomotoși, însetați, cărora tatăl meu nu le cerea decât să fie frumoși sau amuzanți. Cred că Anne ne cam disprețuia pe mine și pe tata, pentru că preferasem lucrurile amuzante, frivole, așa cum disprețuia orice formă de exces. Ne uneau doar mesele de afaceri – ea se ocupa de modă și tata de publicitate –, amintirea mamei și eforturile mele, pentru că, deși mă intimida, o admiram enorm. În fine, sosirea asta neașteptată era cumva inoportună, dacă aveai în vedere prezența Elsei și ideile despre educație ale lui Anne.
Elsa a urcat să se culce după o groază de întrebări despre poziția lui Anne în societate. Am rămas singură cu tata și m‑am dus să mă așez pe trepte, la picioarele lui. S‑a aplecat și și‑a pus mâinile pe umerii mei:
– De ce ești așa de slăbuță, scumpa mea? Pari o pisicuță sălbatică. Mi‑ar plăcea să am o fată frumoasă, blondă, mai bine făcută, cu ochi de porțelan și…
– Problema nu e asta, am zis. De ce ai invitat‑o pe Anne? Și de ce a acceptat?
– Poate ca să‑l vadă pe bătrânul tău. Nu se știe niciodată.
– Nu ești genul de bărbat care s‑o intereseze pe Anne, am zis. E prea inteligentă, se respectă prea mult. Și Elsa? Te‑ai gândit la ea? Îți imaginezi cum ar fi o conversație între Anne și Elsa? Eu nu !
– Nu m‑am gândit, a mărturisit el. Ai dreptate, e îngrozitor. Cécile, scumpa mea, dacă ne‑am întoarce la Paris?
Râdea încetișor, mângâindu‑mi ceafa. M‑am întors și l‑am privit. Îi străluceau ochii întunecați, conturați de mici riduri caraghioase, în vreme ce buzele i se răsfrânseseră puțin. Semăna cu un faun. Am început să râd și eu, ca de fiecare dată când se complica singur.
– Scumpa mea complice, a zis el. Ce m‑aș face fără tine?
Avea un ton atât de sigur, atât de tandru, încât am înțeles că ar fi nefericit. Am vorbit până târziu în noapte despre iubire și complicațiile ei. În viziunea tatălui meu, ele erau imaginare. Refuza sistematic noțiunile de fidelitate, seriozitate, angajament, explicându‑mi că erau arbitrare, sterile. Dacă altcineva mi‑ar fi spus așa ceva, aș fi fost șocată. Știam însă că, în cazul lui, viziunea asta nu excludea nici tandrețea, nici devotamentul, sentimente pe care le nutrea cu atât mai ușor cu cât le dorea și le știa provizorii. Consideram seducătoare această concepție: iubiri grăbite, violente și trecătoare. Nu aveam vârsta la care fidelitatea poate atrage. Știam puține despre dragoste: întâlniri, săruturi și plictiseală.
Fragment din Françoise Sagan, Bonjour tristesse. Traducere din limba franceză de Ana Antonescu. În preghătire la Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, seria ESENȚIAL