Miruna Vlada s-a născut pe 17 august 1986, la București.
Formată la Cenaclul Euridice, coordonat de Marin Mincu, a debutat în 2004 cu volumul Poemextrauterine, la editura Paralela 45, cu o prezentare de Angela Marinescu și prefață de Octavian Soviany. Cartea a primit câteva premii naționale pentru debut în poezie. În 2007 publică la Editura Cartea Românească volumul de versuri Pauza dintre vene, însoțit de un CD în lectura autoarei. Este inclusă în antologiile cu cei mai importanți tineri poeți din România. În paralel cu activitatea de poetă, Miruna Vlada a derulat și numeroase activități de organizare de evenimente culturale – a moderat lecturi de poezie, lansări de carte în spații neconvenționale, dezbateri despre poezie, experimente inter-art. Selecții din poezia ei au fost traduse în engleză, franceză, spaniolă, sârbă, germană, italiană și poloneză. A fost invitată la lecturi publice internaționale în Austria, Marea Britanie, Belgia, Polonia și Germania. A studiat științe politice la SNSPA București, iar din 2013 este doctor în relații internaționale cu o cercetare pe europenizarea Federației Bosnia și Herțegovina.
În Bosnia. Partaj, Miruna Vlada surprinde o față însolită a autobiografismului; aici drama personală se îmbină cu tragedia unui spațiu geografic blestemat de istorie (Balcanii de Vest), dragostea dobândește ceva din atrocitatea războiului și din culoarea sângerie a genocidului. Totul situându-se sub semnul secesiunii cu orice preț, a „partajului” care generează traume greu vindecabile. Poeta își găsește în Bosnia un fel de patrie adoptivă, ce îi reflectă ca o oglindă propriile neliniști și crispări interioare și poate spune cu îndreptățire, în această carte de maturitate, Bosnia bin ich, descoperind pretutindeni mărcile tragicului.
„Auden observa undeva că există anti-fasciști dedicați care-și conduc viața erotică de parcă ar invada Polonia. În Bosnia. Partaj, Miruna Vlada procedează oarecum convers anti-fascistului lui Auden – scrie, adică, despre lumea atroce din Bosnia pasionale poeme de dragoste. Poezia ei e o Bosnie devastată & splendidă, după cum Bosnia ei e un poem devastat & splendid. Dincolo de asta, important mi se pare că, printr-o astfel de înțelegere a poeziei ca empatie pentru marginalii distruși de Istorie, Miruna Vlada reabilitează, în sfârșit, la noi conceptul de poezie politică. Cea mai bună carte a ei, fără dubiu.” – Radu Vancu
nu mai scriu
tot ce am strâns
sunt aceste nume de femei
e un nou dicționar
aceste voci de femei în destrămare
Masha
„e ceva porno în toata treaba asta. e ca o afacere cu lacrimi și sânge.
pe bune, mi se pare oribil să vorbesc despre asta
ce să spun?
că s-a dus dracului totul?
dar da, ai dreptate,
asta o ajută pe Angelina Jolie să vină în Bosnia
să strângă bani contra lacrimilor noastre
și să se pozeze cu năframa neagră pe cap.
n-ai văzut ce bine îi stă?
noi suntem noul ei tatuaj excentric de pe omoplat
o, tu, dragă Lara Croft, mamă a națiunii mele îndoliate,
adoptă-mă
dăruiește-mi de la ajutoare câteva kilograme de mâncare pentru pisici
și pune toate clișeele mele pe marile ecrane
arată lumii întregi punctele mele negre de pe nas
fii curajoasă cu lașitatea mea
fii porno cu durerea mea
ajută-mă
ăștia chiar nu mai pricep că Bosnia
era la modă doar în anii ’90?
a, dar stai
că ăștia sunt obsedați de tot ce e vintage,
de ura seculară între popoare
ciocnirea civilizațiilor pe înțelesul tuturor
consumatorii ăștia de genocide bine procesate
doar ei ce mai gustă încă dramele noastre
și ne mai iau sub aripa lor
vin pe aici să se împroprietărească pe lacrimile noastre
pe tărâmul de miere și sânge
e jalnic, nu crezi?
vin aici ca la un second hand
cu mișcări naționaliste de secol 19
li se pare cool acest KinoBosna
nouă nu.”
Amira
„nu mi-am mai lăsat niciodată
părul să crească de atunci
aveam cel mai lung păr din tot cartierul
mama s-a închis în beci
și a început să urle
după ce m-a văzut
i-am auzit vorbind în bucătărie
„părul ei înghite multă apă
toată apa noastră pe o săptămână
trebuie să se spele
dar nu o să mai avem ce mânca
ce facem?”
vecina avea o foarfecă mare de croitorie
nici n-a clipit când i-am spus
că mama m-a trimis
aveam 16 ani. era o joacă.
vroiam să semăn cu un băiat
vroiam să îmi salvez familia
am învățat să renunț repede
la ceea ce îmi era cel mai de preț
așa am supraviețuit cu întreaga familie
i-au tremurat puțin mâinile
spunea o rugăciune în timp ce tăia
când am luat în mână mănunchiul
de păr negru (cred că erau vreo 2 kilograme)
l-am simțit puțin umed și murdar
vecina a început să plângă în pumni
și să-l înjure pe Karadzić
parcă o și aud
O, tu, Iosip Broz, cui ne-ai lăsat?
știi, femeile în vârstă sunt mai isterice
pentru ele orice pierdere e iremediabilă
le doare până și părul tăiat
resimt pierderile până departe, în pântece
ca și când nimic nu mai poate crește la loc
deși părul crește mereu la loc
pe mine mă enervaseră cumplit și ea și mama
nu le înțelegeam
adică în jurul nostru se murea pe capete
și ele îmi jeleau mie părul
frații mei nu ar mai fi avut ce mânca
era normal să mă tund
să facem economie la apă
căci fiecare familie avea dreptul la 5 găleți de apă
pe săptămână
părul meu
consuma 2 găleți pe puțin
era matematică, nu era tragedie
ori nu mă spălam și făceam păduchi
ori mă spălam și familia nu mai avea ce mânca 2-3 zile
ei bine,
la noi matematica e tragedie
cum naiba să mai fie ceva firesc aici?
aș vrea să nu-mi mai crească
să nu-l mai tai tot timpul
l-am păstrat într-o cutie
l-am luat cu mine peste tot
e ca și când am mereu bagajele pregătite
dar mi-e teamă s-o deschid și să îl privesc în ochi
mi se pare că pute
când vede cutia aia
bărbate-miu zice
„e o grămadă de păr, e păcat de el
hai să facem ceva bun cu el
hai să-l vindem la un magazin de peruci”
a auzit și el din poveștile familiei
că aveam cel mai frumos păr din tot cartierul
atinsese proporții mitologice în poveștile lor
era uriaș
era poate cel mai lung păr negru din lume
dar acum nu mai e nicio mitologie
e nostalgie
rece ca gheața
nu, nu
nu vreau să-l dau
îl las să crească acolo în cutie
îl țin aici
știu că poate un cap
chelit de citostatice
ar avea nevoie de el
dar nu pot să-l dau
miroase urât
părul ăla e soldatul meu mort pentru libertate
nu-l dau
nu vreau să-l dau, ce e așa greu de priceput?
duceți-vă dracului cu cheliile voastre
nu-l dau
nu-mi pasă de cancerul vostru
și de perucile voastre
eu sunt sănătoasă
eu am supraviețuit celui mai lung asediu din istoria militară modernă
uneori cobor în beci după mama
o găsesc pe întuneric, chircită
lovindu-se ușor cu tâmplele de perete
o să-l păstrez, mami, stai liniștită
l-am strâns pe tot
o să-l aduc în casă
nu o să pierd niciun fir
o să avem supă toată săptămâna”
Zahida
„aștept frica de lângă mine să vină
să vorbească în locul meu la tribunal
să mai amânăm încă puțin
vă rog frumos, domnule judecător,
sentințele sunt oricum indescifrabile
e ca un vis pe care nu mi-l mai amintesc
ce să vă spun?
dar e ciudat
că nu mi-l mai amintesc mereu la fel
o amnezie ce revine cu aceeași claritate
gropile comune sunt ca niște sere
am un vis recidivist, nu-i așa?
doar cel ce știe să îmbrățișeze
știe să chinuie
uitați-vă, e plin orașul ăsta de
afișe de publicitate ale morții
ea e singura ce a rămas nebombardată
– frica
o dată cu alfabetul m-au învățat și reproșul
în trei dialecte
am trei amnezii
ce să pun în declarație?
nu era mai bine să pictăm
în loc să vorbim?
nu era mai bine să rămânem
în picturile alea rupestre?
iertați-mă, dar aici e tribunalul uitării de la Haga
noi muți și ei surzi
în afara limbajului nimeni nu se mai teme de nimeni
ca un copil într-o cameră întunecată din Srebrenica
pe care frica îl izolează complet de realitate
îi pune căluș în gură
e tribunalul uitării de la Haga
eu așa l-am numit”
Din volumul în curs de apariție la Editura Cartea Românească