În pofida neplăcerii și a reacțiilor, nu de puține ori violente, pe care le provoacă liber-cugetătorilor militanți, mustoasa sintagmă particula lui Dumnezeu (cu variantele particula divină sau, mai rar, particula zeu) pare a fi preferată, și de cititori, și de jurnaliști, neutrului și opacului bosonul lui Higgs (sau bosonul Higgs), admis și prescris de adulatorii științei.
Numele fizicianului scoțian Peter Higgs (născut în 1929) a devenit larg cunoscut mai ales în ultimul deceniu, când a fost pomenit ori de câte ori presa relata despre încercările sau planurile de detectare a bosonului scalar, corpusculul pe care, într-un articol din 1964, Higgs (foto 1) l-a propus comunității științifice pentru a explica faptul că particulele elementare au masă (fie ea și masă zero, ca în cazul fotonilor).Modelul actual din fizica particulelor, numit și Modelul Standard, își propune să prezinte interacțiunile (fundamentale) dintre particulele (elementare) care compun materia (întregului univers). Modelul, dezvoltat în prima jumătate a secolului XX și finalizat pe la mijlocul anilor ’70, explică interacțiunile dintre particule, dar acestea din urmă sunt privite ca fiind lipsite de masă (de unde ar urma că se deplasează, toate, cu viteza luminii). Or, majoritatea particulelor au masă. De unde le vine masa? Aceasta este întrebarea revoluționară pe care și-a pus-o Higgs, oferind, drept răspuns, ipoteza unei particule subatomice noi, bosonul scalar, cum l-a numit el, sau bosonul Higgs, cum i se spune astăzi (chiar dacă Higgs nu a fost singurul care a teoretizat-o), responsabilă de generarea masei tuturor celorlalte particule. Ipoteza lui Higgs era atât de curajoasă, încât revista de specialitate la care a trimis articolul l-a refuzat ferm. Europenii admiteau revoluția muzicală a trupelor Beatles și Rolling Stones, dar rămâneau surzi la noutatea științifică. Americanii, deschiși spre Elvis, l-au publicat însă imediat.
De la mijlocul anilor ’60 fizicienii se străduiesc să demonstreze experimental existența bosonului Higgs, adevărată piatră unghiulară pentru edificiul Modelului Standard: dacă existența bosonului se confirmă înseamnă că teoria actuală este valabilă, dacă se infirmă, teoreticienii trebuie să o ia de la capăt și să construiască din temelii un nou model. Căutarea particulei se face în acceleratoare de particule precum Tevatronul din Statele Unite și, mai nou, acceleratorul CERN de lângă Geneva, despre care s-a vorbit enorm după 2008, pe care prof. Michio Kaku de la City University din New York îl socotește o adevărată “Mașină a Genezei”, în stare să re-producă, la scară miniaturală, condițiile de după Big Bang, Marea Explozie pe care astronomii o pun la originea universului.
Limbajul metaforic folosit de fizicianul Michio Kaku cu referire la LHC, Marele Accelerator de Hadroni de lângă Geneva, nu pare a fi deranjat pe nimeni. Același limbaj folosit de alt mare fizician și un la fel de mare popularizator al științei, Leon Lederman (foto 2), laureat Nobel în 1988, fost director al Tevatronului american, a stârnit însă neplăcerea multor tehnicieni uscați, deprivați de simțul transcendentului și/sau de cel estetic, dar perfect dresați în intransigența corectitudinii politice. În 1993, Lederman a publicat, împreună cu scriitorul (de fapt, mai corect ar fi să-l numim re-scriitorul) Dick Teresi o istorie populară a fizicii particulelor, intitulată “The God Particle. If the Universe is the Answer, what is the Question?”, iar particula care a dat titlul volumului nu este alta decât bosonul Higgs: “Particula lui Dumnezeu, cunoscută de asemenea ca particula lui Higgs, cunoscută de asemenea ca Bosonul lui Higgs, cunoscută de asemenea ca bosonul scalar al lui Higgs” (p. XII din ediția din 2006 a volumului). De atunci, God particle și traducerile lui în toate limbile pământului au fost sinonimele bosonului Higgs preferate de jurnaliști, plasate în titluri și în șapouri.
Primul căruia nu i-a plăcut și continuă să nu-i placă formularea Particula lui Dumnezeu este Higgs însuși. După cum aflăm dintr-un număr din iunie 2008 al revistei The Guardian, “numele teistic dat de Leon Lederman particulei nu-i place, pentru că, el însuși nefiind credincios, socotește că i-ar putea ofensa pe unii oameni”. Higgs peferă să vorbească despre particulă ca despre “bosonul care poartă numele meu”. Nefiind credincios, nu ne putem aștepta, evident, din parte-i, la smerenie…
Nici Leon Lederman nu este un om credincios. În pofida titlului seducător, care poate sugera un autor cu frica lui Dumnezeu, cartea din 1993 făcea parte dintr-o campanie menită să atragă simpatia contribuabililor către un proiectat Superaccelerator Superconductor (Superconducting Super Collider – SSC), a cărui construcție începuse în Texas, lângă Waxahachie, și care se confrunta cu mari probleme financiare (proiectul a și fost, de altfel, abandonat în toamna lui 1993, pentru că membrii Congresului i-au tăiat bugetul). Afirmația “Fizica nu este o religie. Dacă ar fi, ne-ar lua mult mai puțin timp să strângem bani”, care face deliciul ateilor din întreaga lume, spune totul despre ceea ce iubește cu adevărat Lederman.
Recursul la limbajul metaforic teist face parte din tradiția atee. Fizicieni precum Einstein, Hawking sau Lederman, atunci când îl pomenesc pe Dumnezeu au, de fapt, în minte niște construcții teoretice ale omului de știință, nu lucrarea Creatorului.
Să-l ascultăm pe Leon Lederman însuși explicând titlul cărții sale (nefiind tradusă în românește, oferim aici câteva fragmente):
“Există, credem, o prezență fantomatică în tot universul care ne ține departe de înțelegerea adevăratei naturi a materiei. Ca și cum ceva sau cineva ar dori să ne împiedice să atingem limitele cunoașterii.
Această barieră invizibilă care ne desparte de aflarea adevărului se numește câmpul Higgs. Tentaculele ei de gheață ajung până în ultimul colțișor al universului, iar implicațiile ei științifice și filosofice îi fac să se înfioare pe fizicieni. Acest câmp Higgs își pune în operă magia neagră prin – nici nu se putea altfel – intermediul unei particule. Această particulă este cunoscută sub numele de bosonul Higgs. ș…ț Acest boson este atât de important pentru starea fizicii de astăzi, atât de hotărâtor pentru nivelul nostru de înțelegere a structurii materiei, și totuși atât de evaziv, încât a trebuit să-i dau un nume de alint: Particula lui Dumnezeu. De ce Particula lui Dumnezeu? Din două motive. Unu, pentru că editorul nu ne-ar fi permis să-i spunem Particula Naibii, cu toate că ar fi fost un titlul mult mai potrivit, dacă ne gândim la natura ei infamă și la cheltuielile pe care le prilejuiește. Și doi, există o conexiune, dacă se poate numi așa, cu altă carte, una mult mai veche”.
După ce reproduce Facerea, 11, 1-9 (Turnul Babel și
încurcarea limbilor), Lederman continuă:
“Odată, cu multe milenii în urmă, cu mult înainte ca aceste cuvinte să fi fost scrise, natura vorbea o singură limbă. Pretutindeni materia era aceeași – frumoasă în eleganta, incandescenta ei simetrie. Dar de-a lungul miliardelor de ani ea s-a transformat, s-a dispersat în univers sub multe forme, zăpăcindu-ne pe noi, cei ce trăim pe această planetă ca oricare alta, care se învârte în jurul unui soare mediocru. ș…ț
Ambele grupuri șfizicieni și astronomiț au progresat către un model simplu, coerent, atotcuprinzător, capabil să explice orice: structura materiei și energia, comportamentul forțelor în medii care se întind de la cele dintâi clipe al universului nou născut cu temperatura și densitatea lui exorbitante până la lumea relativ rece și goală pe care o vedem noi astăzi. ș…ț
Întrebarea este dacă fizicienii vor fi încurcați de acest puzzle sau dacă, spre deosebire de nefericiții babilonieni, vom continua să construim turnul și, așa cum a spus Einstein, «să cunoaștem gândurile lui Dumnezeu».
Și erau în tot pământul mai multe limbi și mai multe graiuri.
Și purcezând de la răsărit, oamenii au găsit un șes în țara Waxahachie și au descălecat acolo.
Apoi au zis unul către altul: Haidem să construim un Accelerator, ale cărui ciocniri să ne poată întoarce la începutul timpurilor. Și au folosit magneți superconductori pentru difracție, și au avut protoni spre a-i ciocni.
Atunci s-a pogorât Domnul să vadă acceleratorul pe care-l zideau fiii oamenilor.
Și a zis Domnul: Iată, oamenii descurcă ceea ce eu am încurcat.
Și a privit Domnul și a spus: Haidem, dar, să ne pogorâm și să le dăm lor Particula Domnului ca să poată ei vedea cât de frumoasă este lumea pe care Eu am zidit-o.
Ultra Noul Testament”
(Traducerea s-a făcut după ediția din 2006, paginile 22-23.)
Recursul la limbajul Bibliei nu a fost soluția cea mai inspirată pentru a sensibiliza opinia publică și a forța membrii Congresului să voteze pentru finalizarea acceleratorului din deșertul texan. Întoarcând pe dos fraza lui Lederman amintită mai sus, putem spune: Necredința mascată nu e credință. Dacă ar fi, ne-ar lua mult mai puțin timp să strângem bani, chiar și pentru acceleratoarele de particule.
Exemplificări și datări pentru sensurile și cuvintele noi din acest articol veți găsi în ediția a treia a DCR (Dicționarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.
ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, București). Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universității București). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista “Lumea” (1978-83), redactor la Editura Politică și ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor și administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător și publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia. Preferințe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătărețu, Fărâmiță Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul și conservele de casă. Dorințe: să aibă nepoți. Are un nepot.