O
pacientă româncă a soțului meu, recunoscătoare că a născut un copil
sănătos, ne invită la botez. Pierduse în România în condiții
neclare o fetiță la numai câteva zile, așa că pentru ea evenimentul
avea o semnificație puternică și ne-am decis să acceptăm
invitația.
N-am
fost la multe botezuri nici în România, nici aici, așa că n-am
experiență și nu-mi propun să compar sau să comentez dimensiunile
disproporționate pe care unii le dau unui eveniment cu siguranță
fericit. Țin minte pe sărite botezul băiatului meu la Craiova în
urmă cu 25 de ani, un preot masiv și un cazan ruginit cu apă rece,
apoi petrecerea într-o sală modestă și întunecoasă de restaurant
unde se pare că cei aproximativ douăzeci de rude și prieteni câți
eram cu totul am mâncat relativ bine pentru timpul acela și am
dansat până la ora 11, când localurile se închideau. Cred că a fost
frumos. După botez, confirmând spusele bunicii, copilul a dormit
mai bine și a plâns mai puțin.
America e însă America și nu poate fi comparată cu nimic. Iar unii
dintre emigranții care au reușit aici împrumută probabil și ei din
grandoarea locului, se dau pe mâna producătorilor de imagine
glorioasă și a organizatorilor de evenimente opulente, parte și ele
din visul gras american. Nu trebuie să fii neapărat bogat pentru a
fi atras într-o astfel de extravaganță, măcar o dată în viață. Și
ce ocazie mai bună să-ți demonstrezi succesul pe pământ străin și
să-ți exersezi apartenența la triumful american decât sărbătoarea
copilului, un botez sau o barmitzvah? Căci în special ca să le
ofere copiilor un viitor pretind unii că au emigrat.
Concurența e mare. Criză sau nu, se aruncă în joc mari sume de
bani, sunt aduse rudele de peste tot, invitați toți prietenii
actuali și foști, colegi de serviciu, cunoștințe de ultimă oră sau
de conjunctură, se apelează la o agenție de ceremonii și se
închiriază un local mare și scump, country cluburi de preferință,
cu peluze și terenuri de golf. În urmă cu câteva luni am fost la o
barmitzvah unde numai fotograful profesionist a costat peste 10 mii
de dolari…
Botezul pus la cale de familia noastră de români nu e nici el mai
prejos. Începe cu o cartolină Hallmark primită cu două luni
înainte în poștă, care, pe lângă textul-standard pompos, e
personalizată cu fotografia copilului sub o cruce mare aurie, de
care atârnă un îngeraș, și el tras în fire strălucitoare care
împrăștie, printre norișori bleu, firesc, numele nașilor: trei
familii, două din America, una din România, pentru mai multă
siguranță.
La
ritualul religios de la biserica românească din Queens n-am ajuns,
în schimb ne-am pus în GPS adresa localului unde după-amiaza erau
anunțate “masa și dansul”. Am ajuns într-o parcare uriașă ticsită
de mașini, în fața unei clădiri de sticlă și beton pe mai multe
nivele, ca un aeroport fantomatic pe care urmau să aterizeze
farfurii zburătoare de niciunde. Când credeam că am încurcat adresa
în ciuda sistemului de satelit care te duce mort-copt unde trebuie,
am văzut la intrare un grup de bărbați în costume închise, cu flori
mici, albe, din voal de plastic, la butonieră, fumând pasionat.
Eram bine.
Am
luat din portbagaj cadoul copilului și, când să deschidem ușile
masive care duceau spre un hol imens și gol, ne-am intersectat cu
câteva femei vesele și zgomotoase, cu părul vopsit roșiatic și
sprâncenele pensate insistent, care ieșeau și ele să fumeze. Una ne
cunoștea, s-a uitat la punga noastră cu cadouri, ne-a tras de-o
parte și ne-a spus confidențial: “Era mai bine dacă veneați cu
plicul…” Soțul meu m-a privit mustrător, cum de nu ne-am gândit că
tradiția se păstrează oriunde ai emigra și oricât de sus ai
ajunge?! L-am liniștit neconvinsă: “E jenant să dai bani…”
Dar
nu era. După ce ne-am rătăcit prin acel aeroport plin de lifturi,
coridoare și holuri inutile, am ajuns, în fine, mai mult luându-ne
după acordurile unei melodii românești, la etajul unde avea loc
banchetul. Și iar am crezut că am nimerit greșit. Câteva sute de
persoane forfoteau într-o sală imensă, decorată abundent cu flori,
baloane colorate și ghirlande. Eu am venit cu ideea că poate se țin
acolo mai multe botezuri deodată, dar un domn, cum aveam să
descopăr mai târziu – unul dintre cei trei nași -, auzindu-mi
comentariul, a intervenit jovial: “Se poate, doamnă, păi din ăia
suntem noi, să facem la grămadă? Suntem aici numai noi ai noștri.
Cum credeți că ne-am amesteca?!”
Am
felicitat fericiții părinți, le-am înmânat cadoul cu un sentiment
de vină care ni se transforma treptat în inhibiție, ne-am jucat
puțin cu bebelușul ținut în brațe de bunica adusă din România și
ne-am așezat în fața etichetelor cu numele noastre la masa 34, la
care fuseserăm desemnați de maestrul de ceremonii, un american
spilcuit, cu părul tuns scurt care se mișca agil ca un balerin
printre puzderia de invitați, chelneri, mese, muzicanți, fotografi,
scamatori și clovni angajați să amuze copiii.
Din
cei peste 300 de invitați foarte puțini erau americani, colegi de
serviciu ai părinților probabil, care fuseseră așezați strategic
toți la o masă. Un chelner le aducea în special apă plată cu gheață
și coca cola dietetică. Nașul venit din România cărase cu el zece
litri de palincă oferită pe sprânceană comesenilor cunoscători de
către un chelner pakistanez care zâmbea continuu. Mai tot
personalul era din Pakistan și India ori din Insulele Caraibe și
își vedea netulburat de treabă, obișnuit cu banchete rusești,
evreiești, grecești și uneori chiar americane când vreo companie
din Long Island făcea balul anual de binefacere.
Când
mergem la astfel de reuniuni românești, soțul meu îmi atrage
atenția să nu vorbesc despre politică pentru a nu atrage antipatii
în plus, majoritatea românilor, mai ales cei veniți înainte de 89,
fiind republicani înfocați. La masa la care stăteam nu cunoșteam pe
nimeni. Oricum nu aveam cum să vorbim între noi pentru că muzica
era dată la maximum în difuzoare, așa că ne-am relaxat și din când
în când doar ne șopteam la ureche lucruri fără însemnătate.
Se
mânca mult și amestecat, după tradiția noastră, totuși un fel de
Balkan-fusion în care sarmalele coexistau pașnic cu shrimps și
calamari sauté, iar mititeii stăteau bine lângă o garnitură de
broccoli după o salată de arugula. Muzica a trecut și ea printr-un
repertoriu pentru toate gusturile amestecate, de la romanțe și
șlagăre românești de pe vremuri la bluesuri și rock. Copiii mai
mici dansau pe ring printre picioarele părinților, cei ceva mai
mari se plictiseau de trucurile scamatorilor plătiți cu ora iar
adolescenții târâți acolo cu forța priveau trist și ironic dintr-un
colț întrebându-se cât va mai dura circul și unde să se retragă să
tragă și ei un joint.
Orchestra a atacat dintr-o dată hora tradițională evreiască și
câțiva dintre americanii de la masă s-au ridicat să danseze. Doamna
de lângă mine îmi spune la ureche: “Știați că una din nașe e
evreică?” Nu aud ce mă întreabă și dau din mână în semn că “așa
și-așa”, răspuns care de cele mai multe ori oricum l-ai lua, e
satisfăcător oricărei întrebări. “Păi spuneți și dumneavoastră,
cine-a mai pomenit? Și ați văzut-o în biserică? Ca la ea acasă.
Doamne ferește! Eu cred că e păcat, mai ales la un botez.” Repet
gestul și femeia mă măsoară circumspectă.
“Să cânte mai
bine o horă de-a noastră, că ce folclor avem!” Parcă i-ar fi ghicit
gândul, muzica trece imediat direct la Perinița și femeia mă
abandonează și zvâcnește spre ringul de dans. Bărbatul de lângă ea
ne face cu ochiul: “Haideți la horă, hai, sus, toată lumea!”
Ne
eschivăm invocând oboseala dar bărbatul nu se dă bătut așa ușor. Ia
un șervet de masă alb, îl răsucește la un colț și îl flutură
deasupra capului slăbindu-și între timp cravata: “Nimeni nu știe să
se distreze ca noi, românii!” Arată apoi spre doi chelneri negri
care priveau din ușa bucătăriei amuzați cum cuplurile îngenuncheau
în mijlocul ringului și se pupau sub șervetel: “Uite la cioroii
ăștia, n-au mai văzut ei așa ceva!”
“Ia
să vezi ce-o să-și ia ei nasul la purtare de când cu Obama ăsta”,
intervine o altă doamnă de la masa vecină.
“Am
fugit noi de comunism dar ăsta o să aducă peste noi comunismul la
loc aici.”
Câțiva au început să dea din cap aprobator regretând că din cauza
zgomotului nu puteau și ei lua parte la discuție.
“Nu
știu, domne”, intervine o altă doamnă cu pălărie înflorată ca de
botez, “eu una am votat cu democrații”. Toți o privesc îngroziți.
Bărbatul de lângă ea face un gest nervos și varsă un pahar de vin
roșu. “Chef”, spune unul. “Da de unde”, ghinion!” “Păi ce
alternative aveam?”, continuă imperturbabilă doamna. “Fasciștii sau
comuniștii. I-am votat pe comuniști că cel puțin cu ei ne
învățasem”. Râde și zâmbesc strâmb și ceilalți. Soțul meu îmi
atinge discret cotul să se asigure că mă abțin de la vreo replică,
e adevărat că neavenită în cercul acela vesel.
Un
medic tânăr care ne cunoștea se așază lângă noi la masă și după
câteva schimburi de politețe ne întreabă ce credem de Patapievici,
dacă am văzut expoziția de la institutul cultural cu poneiul roz și
dacă suntem la curent cu scandalul. Recurgem amândoi la mișcatul
mâinii în semn de “așa și-așa” și invocăm binecunoscuta melodie
“Lady in Red” ca să ne arătăm foarte dornici să dansăm
imediat.
Sosesc torturi peste torturi, chelnerii așază zeci de sticle cu
digestiv pe o masă lungă, unde la capete în cupe curge înghețată
din recipiente în formă de mici fântâni decorate în turtă dulce.
Femile și copiii se înghesuie evaluând nedeciși oferta, în timp ce
pe ringul de dans lucrurile se precipită. La microfon sunt anunțate
dedicații muzicale special pentru nași. Apar femei tinere cu
trupuri de șarpe și rochii decoltate amenințător, bărbați energici
și deciși, începe în trombă o serie de manele care animă peste
măsură atmosfera. Unul dintre nași, într-un moment de exuberanță,
aruncă un pumn de dolari și copiii scapă înghețatele din mână și se
reped pe ring smulgând bancnotele dintre tocurile dansatoarelor
înfierbântate.
Copilul al cărui botez îl serbăm începe să plângă sfâșietor. “Ce
ai, puiule, păi tocmai acum plângi, după ce Doamne Doamne te-a
primit în casa lui?” îl mângâie bunica de la țară acoperindu-i
urechile cu basmaua ei, una la fel ca a bunicii mele, demult
dispărută. Manelele nu par nici pe gustul chelnerilor, care și-au
pierdut zâmbetul. Băiatul cam de șase ani al medicului care ne
cunoaște vine la masa noastră plângând că n-a apucat decât un dolar
în timp ce nașul continuă să arunce pumni de bancnote verzui
desupra ringului. Tatăl îl consolează jenat, nu are nevoie să adune
bani de pe jos, vrea să-i dea el zece dolari dar copilul refuză
umilit.
Petrecerea o fi continuat până târziu, noi ne-am evaporat tiptil
spre ieșire. O lună mare ca o farfurie portocalie coborâse deasupra
parcării. Se auzea o mașină de pompieri în depărtare și mi-a fost
brusc dor de Manhattan. Ne-am dus într-un club de jazz din Village
și am ascultat tăcuți un extraordinar pianist negru, bătrân care
semăna cu Johnny Răducanu. A fost frumos.