“Am fost creați ca să credem”, spunea ades Părintele Arsenie Papacioc recent plecat din această lume. Ca și-n alte cazuri, regret că nu l-am căutat mai des, dar amintirea celor câteva întâlniri față către față mi-a rămas în inimă, vie…
Creștinismul înmiresmat întruchipat de Părintele Arsenie Papacioc avea uneori nuanțe surprinzătoare: “A fi vesel înseamnă că deja ești omul Cerului mai mult decât al pământului, decât al firii tale”, repeta adesea. Iată de ce Părintele recomanda constant “o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieții, de problemele cărărilor vieții ale unuia și ale altuia”. Se înțelege că această stare de veselie este cu totul altceva decât cea obișnuită, din punct de vedere calitativ este altfel decât veselia afișată zilnic. Era un părinte blând și creativ, rafinat, ferm și flexibil, a cărui inteligență duhovnicească transpira clipă de clipă din priviri, din gesturi, din atitudine.
“Nu recomand nevoințe, recomand o stare de prezență permanentă”. Prezența – această constantă a căutătorilor isihiei se mai numește în limbaj tehnic trezvie. Dar Pr. Arsenie traducea în termeni simpli: prezența este o stare de “opoziție față de păcat și patimă, care înseamnă recunoașterea forțelor de bine din tine”.
“Un neam trăiește prin cei care țâșnesc spre Cer”, mai spunea Părintele. Și chiar sfinția sa a fost un demn exemplu, alături de o seamă de alți importanți duhovnici ortodocși români, mulți dintre aceștia făcând parte din legendara, deja, Mișcare Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din București: Pr. Sofian Boghiu, Pr. Benedict Ghiuș, Pr. Andrei Scrima sau Pr. Petroniu Tănase. Cel din urmă, plecat la Domnul acum câteva luni, tot nonagenar, după ce a trăit ultimile decenii la Sf. Munte Athos, i-a fost și naș de călugărie Părintelui Arsenie.
…Nu
voi face indiscreția relatării celor 3-4 întâlniri cu Părintele, ci
voi evoca aici cele simțite și petrecute înaintea ultimei dăți când
am avut o convorbire de suflet. Era acum vreo doi ani și aveam
treabă prin Constanța. Fiindcă după-amiază mi-au rămas câteva ore
libere înainte de-a mă întoarce la București, mi-am zis că trebuie
să-l caut din nou pe Părintele Papacioc la mănăstirea sa de la
Techirghiol. Am ajuns acolo pe o vreme închisă de primăvară
îndărătnică, ploua mărunt. Părintele se afla undeva în preajma
chiliei – ieșise la aer pe o terasă, însoțit de o măicuță, pentru a
se mai întrema. Îndeobște îl găseai în chilia sa aflată într-o
căsuță din curtea mănăstirii și, desigur, la biserică. Conștient că
s-ar putea să nu putem vorbi – la ușa chiliei îl așteptau deja
mulți oameni – am cerut permisiunea să mă apropii ca să mă
binecuvânteze. “Cu ce treabă ai venit prin oraș?”, m-a întrebat
Părintele. I-am spus dar n-am intrat în amănunte, aveam pe-atunci
un angajament-colaborare cu Ministerul Culturii, venisem pentru
două chestiuni punctuale foarte clare. Cea din urmă a însemnat și o
vizită la situl de la Basarabi. La minister eram în poziția de a
ajuta (un vis mai vechi de-al meu) la o eventuală continuare a
restaurării și a valorificării științifice și cultural-turistice a
acestui loc fascinant, dar abandonat de toată lumea. “N-ai să faci
nimic!”, mi-a spus surprinzător și sec Părintele. Și, într-adevăr,
în ciuda eforturilor mele ulterioare în privința sitului de la
Basarabi-Murfatlar – inestimabil complex rupestru format din
galerii, chilii și bisericuțe săpate în cretă datând din sec IX -,
nu aveam să reușesc să dezmorțesc monstrul birocratic…
Părintele mi-a dat binecuvântarea sa, iar eu m-am retras în curtea mânăstiri. Am decis să mai aștept, poate aveam totuși șansa de-a vorbi din nou. Peste vreun sfert de ceas, Părintele a decis să se întoarcă la chilie, sprijinindu-se de măicuța care-l însoțea, căci la cei 94 de ani câți avea pe-atunci mergea greu. Dar pentru a ajunge la chilie trebuia să treacă prin curtea mănăstirii, adică prin ploaie. Am observat că nu are umbrelă și m-am grăbit să-i țin umbrela mea. Părintele a protestat. La câte pătimise în cei 14 ani de închisoare este limpede că nu-l speriau câțiva stropi de ploaie. M-a luat însă de braț. Ei bine, acele câteva clipe cât a durat drumul prin curtea mănăstirii au însemnat cel mai important lucru care mi-a rămas de la Părintele Papacioc!…
Îmi vorbise de câteva ori despre rugăciune și despre Mișcarea Rugul Aprins, sfaturile pe care mi le-a dat au fost uneori profetice. Nimic nu se poate compara însă cu cele petrecute în acele momente. Am realizat fulgerător că nu eu îl sprijin pe el, care mergea greu, se-nțelege, ci el pe mine. Un nonagenar de o fragilitate înduioșătoare, al cărui chip ferm și puternic, binecunoscut, poate sta alături de chipul oricărui mare sfânt. Părintele părea ușor precum fulgul, dacă bătea vântul doar o părere ziceai că-și ia zborul. Dar Părintele nu se sprijinea de mine în acel moment fiindcă nu putea merge prea bine, fapt cu totul secundar, ci pentru a nu-și lua zborul spre tulburarea oamenilor. Pe de altă parte, era o evidență: el mă ducea în acea clipă de braț și nu eu pe el. Iar discuția care a continuat în chilie, căci m-a invitat înaintea celor care așteptau deja, nu a fost decât o continuare firească. Un zbor întru veselia lăuntrică.
“Inima este o ființă în plus în ființa noastră”, insista Părintele Papacioc. Inima întâmplării de a fi luat de braț de un înger transmite inimii oricărui muritor un strop din senzația de unitate a acestei lumi. Căci, mai spunea Părintele Arsenie Papacioc: “Noi trăim într-o mare unitate, toată creația lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărțim de marea unitate, suntem pe poziție de anulare, de autoanulare”…
MARIUS VASILEANU este jurnalist și profesor de istoria religiilor. Ultima carte publicată: “Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creștine” (Editura Eikon, 2011).