Doi dintre cei mai mari scriitori albanezi au trait si s-au forman in Romania anilor ”20-”30 ai veacului trecut. Liricul Lasgush Poradeci si prozatorul Mitrush Kuteli, nascuti amandoi la Pogradec, oras aflat pe malul Lacului Ohrida, i-au pastrat lumii romanesti o dragoste speciala.
Randurile ce urmeaza ii ofera cititorului franturi inedite din viata si opera acestor uriasi. Fragmentele sunt preluate din eseul “Brevetarea unei insomnii” semnat de Ardian-Christian Kuciuk. Textul reprezinta argumentul antologiei “Frumusetea care ucide” alcatuita de Kopi Kycyku, care va aparea la Editura Paralela 45.
Lasgush Poradeci
In luna mai 1980, Liga Scriitorilor si Artistilor din Albania a hotarat sa-l serbeze pe cel mai mort dintre vii si cel mai viu dintre morti, Lasgush Poradeci. Adunare a tot soiul de impatimiti ai scrisului si ai nemuririi mereu infidele, Liga se obisnuise deja cu sarbatorirea artistilor trecuti in nefiinta – pe unii ii trecuse ea insasi, cu brio sau cu catusele in maini – si nu trebuia sa ai mai mult de 11 ani, cat aveam eu pe atunci, ca sa-ti dai seama ca sarbatorirea scriitorilor morti degaja o bucurie involuntara in sufletele celor ramasi in viata.
Discutiile scriitorilor prezenti in sala, rasetele, ciocnirea paharelor, chiar si fumul de tigara se armonizau perfect cu aceasta straveche bucurie a omului, iar cand Lasgush Poradeci a aparut in pragul usii, imbracat in negru, cu parul orbitor de alb si cu acel ten de culoarea cerii, cred ca toata lumea si-a dat seama ca moartea nici unui alt scriitor albanez nu fusese asteptata cu atata pasiune.
Fusese asteptata ca o mare iubire.
De cateva ori, aproape fara sa vrea, chiar si prietenilor sai relativ apropiati, vazand cu cata naturalete isi purta crucea, neintelegand cum reuseste o astfel de fiinta sa nu crape sub presiunea statului si mai ales a nenumaratilor ratati, le venea sa spere ca Poradeci e mort, e mai bine sa fie mort, precum credea o mare parte a cititorilor. Iar unora le era teama ca batranul sa nu fie cumva mai longeviv decat insusi comunismul si sa faca praf muntele de carti care se zbateau sa argumenteze contrariul.
Precum poezia, si acest tulburator Iubit al Poeziei, mai exact: prezenta lui ca mort sau nemort, ii chinuia profund pe ceilalti scriitori, care, lasand iubirea la o parte, pornisera sa schimbe lumea, sa-i gaseasca un inlocuitor lui Dumnezeu, sa curete aerul de ingeri si de heruvimi. Si dusi au fost. Pe langa dorinta lor uriasa ca el sa fie cat mai repede mort, Poradeci a infruntat intr-o tacere suverana si pe cea mai dementa acuzatie adusa vreodata vreunui poet: aceea ca a ramas inchis in turnul de fildes si ca e orb fata de uriasele transformari ale tarii. O spusese si el: ca toata lumea ii cerea sa bata toba, dar, din nefericire, el n-avea nici o sansa sa reuseasca, deoarece nu stia sa cante decat la pian. Nu e greu de descoperit astazi ca acel “blestemat” turn de fildes l-a facut imun fata de o viata plafonata, l-a rastignit intre realitate si poezie, l-a ajutat sa se curete, cum spunea, intru memorie si sa moara tocmai cand toata lumea, admiratori si dusmani, isi pierduse sperantele ca el se va duce.
Ma reintorc in anul 1980, cand Liga sarbatorea 80 de ani de la inca-ne-moartea lui Poradeci, pentru a spune, fara cinism, ca il bagasera in mijlocul unor somitati ale realismului socialist, ca pe un vultur intre ciori – n-au lipsit nici pozele siropoase, toate botezate “In sanul tovarasilor” – si l-au ridicat in cer, nereusind totusi sa-l ridice pana unde ajunsese deja. Tin minte ca a fost laudat indeosebi pentru ca stiuse ca putini altii, sa-i cante iubirii, sa scoata la iveala, maiestuos, cat de putin iubise poporul albanez in nenorocitele epoci trecute, ca si cum in momentul de fata poporul era liber sa iubeasca in nestire si locul lui Poradeci devenise, asadar, vacant.
M-am simtit foarte mandru in acele clipe, poate datorita unui joc mirific al timpului, ca, uite, unul dintre batranii orasului nostru, unchiul bunicii mele din partea mamei, nascut de o femeie a neamului Ky̤yku, ajunsese atat de mare! Рo mandrie, pe care de obicei batranii o simteau pentru noi.
A tinut o cuvantare de multumire foarte rafinata, un fel de “cine ma poate vrea mort decat cei lipsiti de viata?”, a fost aplaudat frenetic, lung, fiecare dintre somitati schitand cate o expresie de duiosie, un fel de “ce sa-i faci, e batran deja, e totusi de admirat faptul ca nu s-a senilizat complet”…
Am observat ca, dupa incheierea cuvantarilor, dupa golirea paharelor, Poradeci nu s-a impiedicat nicaieri, nu s-a lovit nici de vreun perete, nici de vreun scriitor sau critic sau chelner, n-a chemat pe nimeni cu numele altcuiva si nu i-a dat nimanui mana care trebuia data altuia. Mergea sigur, elegant si foarte chipes fara sa se frece de nici un costum festiv, de nimic, parca pe alte carari, libere si la fel de inconfundabile ca versurile sale. De aceea, mare mi-a fost mirarea cand am aflat de la fetele lui, Kostandina si Maria Gusho, cu vreo zece ani mai tarziu, ca, in acea seara care durase parca 80 de ani, Poradeci isi pierduse temporar vederea si, uitandu-se pe hartie, de fapt isi recitase cuvantarea.