Proza scurtă este un soi de Cenușăreasa, cu puține șanse de a străluci, pentru că romanul acaparează balul ficțiunii. Poate fiindcă are alte convenții, supusă conciziei și densității. Hispaniștii au grijă să ne reamintească refuzul lui Jorge Luis Borges de a scrie un roman, când exprima tot ce-și dorea în douăzeci și ceva de pagini. Însă uneori provoacă surpriză și clipe de grație, când un volum concentrează schițe, povestiri sau nuvele memorabile.
Există scriitori contemporani ca Eric-Emmanuel Schmitt care scriu cu aceeași ușurință și eleganță povestiri și nuvele, romane scurte și romane ample. Dar există scriitori care evită romanul, așa cum o face Alice Munro, scriitoarea canadiană comparată cu A.P. Cehov, care a publicat din 1968 și până în 2012 peste zece de volume de proză, dintre care unul singur, doar în aparență roman de natură autobiografică.
Alice Munro s-a născut în 1931 în Ontario într-o familie puternic legată de pământ și cu o solidă educație religioasă. S-a afirmat mai târziu, datorită opțiunii pentru o viață izolată și a editurilor canadiene, cu prezență discretă pe marea piață editorială. A publicat primele povestiri în reviste prestigioase, au urmat volume de proză scurtă încununate de premii. Două dintre cărți au fost ecranizate. Trăiește în același ținut, lângă lacul Huron.
Prea multă fericire cuprinde zece narațiuni și relevă o mare unitate interioară, ce se naște din alegerea unor femei ca personaje. Ele par femei obișnuite, dar autoarea le desprinde încet-încet măștile care le-au acoperit chipul atât de bine încât se confundă cu el, dar în viața fiecăreia s-a petrecut ceva zguduitor, de cele mai multe ori în tăcere, nevăzut de cei din jur.
Fie că se numesc Joyce, Sally, Marlene și Charlene, ele ascund un secret, care aparține copilăriei sau trecutului imediat, iar autoarea înregistrează cu finețe drama interioară: un timp dedicat unei ferme și unui bărbat se încheie prin destrămarea cuplului, timpul curge prea iute pentru o mamă al cărui fiu înzestrat ca să reușească în viață dispare și-i găsește urma într-o bandă, cruzimea unor fetițe provoacă moartea unei micuțe handicapate.
Nuvelele ce deschid și închid volumul sunt și cele mai dramatice, prin subiect, personaje și substratul lor psihologic. În „Dimensiuni”, Doree este o cameristă, aparent o femeie banală, care nu iese în evidență prin nimic și se menține voit în umbră. Și-a schimbat și înfățișarea, așa că nu poate fi recunoscută după fotografiile din ziare, când a cunoscut o tristă celebritate. A trăit o dramă cumplită (soțui ei le-a ucis cei trei copii), urmând apoi suferința și încercări neputincioase de a înțelege cum a putut trăi lângă un nebun criminal.
Nuvela ultimă, ce dă și titlul cărții, a întrunit superlativele criticii, este confesiunea Sofiei Kovalevskaïa, matematiciană strălucită, cu destin ieșit din comună: s-a născut în Rusia, într-o familie înstărită, sora ei rebelă Aniuta a intrat în cercurile anarhiștilor. Sofia are și ea o personalitate neobișnuită: pasiunea pentru matematică o transformă în discipola unui mare profesor, călătorește și trăiește în Europa, se bucură de recunoaștere și este admisă ca profesor universitar la Stockolm, unde se și stinge din viață.
La începutul anului 2013, când Alice Munro și-a aniversat cei 82 de ani, a anunțat că nu va mai scrie și că se va dedica nepoților. Scriitoarea a obținut marile premii ale Canadei: de trei ori Premiul oferit de Guvernatorul Canadei (1968, pentru cartea debutului, 1978 și 1986), de două ori Giller Prize (1998 și 2004). A fost distinsă în 1980 cu Booker Prize și în 2009 cu Man International Booker Prize.
Scriitoarea a fost onorată în Franța în 2010 cu titlul de cavaler al Ordinului Artelor și Literelor. Îi mai lipsește din panoplie Premiul Nobel, în 2013 este una dintre cele mai serioase candidate, iar pe listele caselor de pariuri se află pe același loc patru de la „prima strigare” și până acum, când mai sunt două săptămâni până la decernarea laurilor suedezi.
Alice Munro, Prea multă fericire, traducere din limba engleză de Ioana Opaiț, Editura Litera, 2011, 320 pag.