Cum fusese stabilit, exact ca în 1881, ceremonia Încoronării trebuia să fie urmată de două zile de sărbătorire a mărețului eveniment. Asupra acestui aspect stăruise Nicolae Iorga, invocând continuitatea și rădăcinile istorice, acel sănătos obicei roman de a oferi poporului pâine și circ, făcându-l astfel părtaș la bucuria conducătorilor.
Regele Ferdinand, timid și deloc iubitor de petreceri, mai ales în public, își dăduse acordul cu jumătate de gură și mai mult la insistențele Reginei Maria, fire veselă și atrasă de fast, care i-a amintit regescului soț că și basmele cu final fericit se încheiau cu o petrecere ce dura trei zile și trei nopți la care luau parte toți, împărați și supuși. Pe deasupra, se cuvenea ca și Bucureștii, capitală cum erau, să fie angrenați cumva în evenimentul cel mai de seamă din istoria țării: încoronarea lui Ferdinand I ca rege al României mari. Discuțiile acestea s-au purtat de-a lungul întregii luni septembrie, fără nicio implicare a lui Ionel Brătianu, cum insinua presa patronată de cei speriați de avântul neprevăzut luat de tânărul stat al bătrânei națiuni române. Protocolul Încoronării pe toate cele trei zile fusese gândit de mitropolitul primat Miron Cristea, de Iorga și de Regină. O singură modificare s-a făcut, la intervenția nunțiului papal, ca încoronarea să nu fie urmată de ungerea cu mir. Argumentele monseniorului Francesco Marmaggi privind calitatea de catolic a regelui, calitate ce nu permitea decât ungerea de către un cardinal, a trebuit să fie acceptate.
După Încoronarea săvârșită la Alba Iulia, toți participanții s-au îndreptat spre București. Trenul regal a intrat în Gara Mogoșoaia (numită mai târziu Băneasa) luni, 16 octombrie 1922, la ora 10. O mulțime imensă, însuflețită de cel mai fierbinte naționalism, străjuia de-o parte și de alta a șoselei. Se auzeau: “Trăiască Regele!”, “Trăiască România Mare!”. După trecerea în revistă a companiei de onoare, fanfara a intonat înălțătorul Imn Regal și clopotul bisericii din apropiere a prins să bată. Pe acest fundal simbolic s-a format Cortegiul Regal în frunte cu escadronul de escortă, la urmă fiind dispuse trăsurile de gală cu Familia Regală și două plutoane de escortă în mare ținută. Însoțit de aclamații, cortegiu s-a oprit în dreptul Arcului de Triumf, o construcție hibridă din beton și lemn, proiectată și ridicată la repezeală de arhitectul Petre Antonescu la rugămintea primarului Matei Corbescu. Decorațiile, ornamentele și sculpturile, impresionante în 16 octombrie, s-au deteriorat curând, fiind din ipsos, așa încât a fost necesară construirea unuia nou, cel existent și în zilele noastre, început în aprilie 1935 și finalizat la 1 decembrie 1936, cum specifică într-o broșură Petre Antonescu. Atunci, în întâmpinarea Regelui a venit primarul cu pâine și sare, apoi cortegiul a trecut, măreț, pe sub Arcul de Triumf în 101 de lovituri de tun. De pe câmpul din apropiere s-au înălțat la cer rachete luminoase în culorile naționale. Momente unice, povestite cu lux de amănunte de presă și imortalizate de Paul Perrin și Tudor Posmantir într-un film intitulat “Încoronarea Suveranilor României Mari. Alba Iulia și București”, dedicat, firește, celor trei zile ale Încoronării. Străbătând încet Capitala, pavoazată festiv, tăind practic prin mulțime, Cortegiul Regal a ajuns sus, la Mitropolie, la ora 12,30. După Te Deum, cortegiul s-a îndreptat către Piața Universității, oprindu-se în dreptul statuii lui Mihai Viteazul, patronul Încoronării. Acolo, pe dinaintea tribunei oficiale, au defilat cortegiile simbolice înfățișând voievozii cei mai glorioși: Dragoș, Radu Negru, Mircea cel Mare, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, eroii luptelor pentru emanciparea politică și socială, precum Horea, Tudor și Avram Iancu, domnitorii care au clădit România modernă, Alexandru Ioan I Cuza și Carol I. Trebuie spus că defilarea cortegiilor fusese deschisă spectaculos de lupte între daci și romani, reconstituite de ostașii Garnizoanei București. Majestatea spectacolului, repetat pe platoul de la Cotroceni, a făcut o impresie deosebită asupra invitaților străini, principi și șefi de misiuni militare. Această zi extenuantă s-a încheiat printr-o masă de gală la palatul Regal.
Ziua de marți 17 octombrie a debutat la ora 10,30 cu o recepția de la Palatul Regal în onoarea delegațiilor străine, urmată, după o jumătate de oră, de recepția pentru Corpul Diplomatic. La 12 Regele și Regina, ieșind în loja regală a Arenelor Romane din Parcul Carol I, s-au prezentat, încoronați, în fața celor 10 000 de primari veniți din întreaga țară. Famfara orânduită pe scenă a intonat Imnul Regal, acompaniind, practic, un cor spontan, care îngâna versurile lui Vasile Alecsandri. Încheierea a fost triumfală, din zece mii de piepturi au izbucnit aclamații, urări și s-au auzit: “Trăiască Regele Ferdinand!”, “Trăiască Întregitorul!”, “Trăiască Regina și România Mare!”. Naționalismul blândului popor român atinsese cote sublime. La 12,30 Suveranii au vizitat Muzeul Militar amenajat în fostul Palat al Artelor de la 1906, în vreme ce primarii au luat loc la mesele înșirate pe alei, unde, dar de la Primăria Capitalei, pe fiecare îl aștepta o porție de masă rece și o ulcică de jumătate de litru cu vin. Ziarul “Universul”, preocupat de amănunte, menționa și alte daruri oferite de Primărie acestor invitați: o ceașcă smălțuită de țuică, o ulcică pentru vin, două farfurii, un urcior, o furculiță și un cuțit, pe toate aceste tacâmuri fiind ornată data încoronării, iar pe farfurii efigiile suveranilor. Seara, la Teatrul Național, în prezența Familiei Regale, a Infantelui Alfons și a Infantei Beatrice, a ducilor de Genova și de York, a mareșalului Foch și a generalilor Berthelot, Pétain și Weigand, maestrul George Georgescu a dirijat Imnul Regal și “Rapsodia Română” de George Enescu. Apoi, un grup de actori au recitat inspiratul poem “Legenda Coroanei” de Mircea Dem Rădulescu. La final, ridicându-se în Loja regală, Suveranii au fost ovaționați îndelung de cei prezenți. Se încheiau trei zile magice, unice, act de renaștere a unei demnități naționale ucise o dată cu Mihai Vodă, subțiată calitativ de teroarea roșie, dar astăzi, după “eliberare”, pe cale să apună…
