Bucurestiul in proiecte urbanistice (III)

In viziunea edilitarilor interbelici, Calea Victoriei ramasese “un punct degradant al capitalei noastre”, drept care se fixase o largime de 22 de metri, iar pentru sectorul cuprins intre hotelul Continental si Piata Palatului si intre Calea Victoriei si strada Academiei era propus spre daramare “pentru a se face o frumoasa esplanada”.
S-a avut in vedere chiar ridicarea monumentului de la Adamclisi pe dealul Vacarestilor sau pe dealul de la Arsenal, urmand a fi transformat in “Pantheon national”, ce ar putea forma astfel “un punct de atractie pentru straini” si ar da Capitalei “o caracteristica intr-adevar pregnanta”. Desi fragmentele monumentului au fost aduse la Bucuresti, proiectul nu a fost finalizat.
Piata Universitatii urma sa fie transformata “intr-un Corso unde sa tragem populatia orasului, care se inghesuie pe celelalte strazi”. O realizare mai redusa ca dimensiuni s-a finalizat totusi, intre P-ta Universitatii si P-ta Mihail Kogalniceanu, cu multe cine-matografe, cafenele, berarii, restaurante (Corso, Gambrinus, Cismigiu etc.). Interesant ramane proiectul privind strada Lipscani si imprejurimile. Astfel, strada Lipscani urma sa fie largita si transformata in strada de arcade, care “ar trebui sa fie acoperita sus cu sticla, astfel ca sa impiedice circulatia aerului. Ea trebuia transformata intr-un Corso al elegantei feminine. (…)”.
Catre 1940, proiectele urbanistice privind Bucurestii, merg mai departe si sunt mult mai ambitioase. Se avea in vedere eliminarea totala a locurilor virane, inlocuite cu piete monumentale, gradini, scuaruri si parcuri, iar pe strazile capitalei “nu se vor mai vedea carute, harabale sau trasuri”. Liniile electrice urmau sa fie prelungite “pana la o raza de 30-40 km, in jurul capitalei”, iar in centrul acesteia se va introduce metroul (Marcel Iancu).
P-ta Mare (Unirii) urma sa fie desfiintata “complectamente” (alaturi de celelate piete agroalimentare). In locul pietei mari “se va deschide larg perspectiva Patriarhiei spre o mare piata pe care se va construi un mare monument (astazi se afla in derulare proiectul unui astfel de monument: Catedrala Mantuirii Neamului!)”; aprovizionarile “se vor face numai din antrepozite situate in diverse cartiere ale orasului” (ceea de urmau sa fie vestitele “circuri ale foamei”, iar astazi sunt si marile angrouri din afara orasului). Chioscurile, tarabele si baracile urmau sa fie desfiintate.
Interesant de amintit este faptul ca zona Universitatii si aceea a CEC-ului devenisera punctul unor proiecte imaginare privind construirea unor “centre de atractie”, precum “blok-hausuri monumentale de cate 14-20 de etaje”, lucru uimitor pentru Bucurestiul interbelic, dar nu imposibil daca ne gandim la Palatul Telefoanelor. Astfel, cladiri precum Universitatea, CEC-ul, Ateneul Roman, Cercul Militar “vor ramane modeste amintiri ale unui trecut indepartat si de mult uitat”. Aceste proiecte erau socotite a fi finalizate catre finalul veacului trecut.
Astazi, recunoastem calculul reusit al acestor proiecte daca ne gandim la metrou, amenajarea Dambovitei, a bulevardului Vacaresti, dar mai ales la cladirile mari din zona Universitatii (hotelul Intercontinental) si zona CEC-ului (cladirea Bancorex) etc.