Înconjurat pe zeci de kilometri pătrați de păduri și totodată aflat la vreo sută de kilometri de munți, localitatea care s-a dezvoltat în jurul Cetății Dâmboviței, denumire schimbată de Vlad Țepeș în Cetatea București, a avut – până la incendierea sa din 1595 de către secuii lui Albert Kiraly și balcanicii lui Sinan Pașa – clădiri din lemn și chirpici. Textul lui Pierre Lescalopier e limpede: „Zidurile acestui oraș sunt din trunchiuri mari de copac înfipte în pământ unul lângă altul și legate între ele prin grinzi de-a curmezișul, prinse de acele trunchiuri cu niște pene lungi și groase de lemn. Orașul e podit cu trunchiuri de copaci… Palatul lui (al voievodului Alexandru II Mircea, n.n.) era făcut din lemnărie umplută cu chirpici de pământ amestecat cu paie tocate”. Acestea erau materialele disponibile și nu trebuie să raportăm acest tip de clădiri la nivelul de civilizație atins atunci de valahi.
De altfel, „orașul de lemn” trădează o folosire temporară, în locurile lor de baștină – majoritatea în zonele subcarpatice – boierii și Domnul având conace trainice de zid, observație valabilă și pentru Palatul Domnesc, cum se poate remarca studiind cercetările arheologice întreprinse în mai vechile capitale ale Țării Românești. Spre deosebire de clădirile laice, pentru mânăstiri și pentru câteva biserici, locașuri cu destinație permanentă, s-a folosit, însă, piatră de râu extrasă din vadul Argeșului.
Începută cu timiditate de voievodul Radu Șerban, reconstrucția localității, mai degrabă a târgului, a luat avânt abia după ce acesta, din ordinul Sultanului, a devenit capitală. Abia atunci a luat ființă orașul propriu-zis, după modelul solar săsesc, cu o piață centrală din care porneau spre bariere ulițele lungi botezate căi și pe care astăzi îl numim Centrul Vechi, puțin exagerat, căci este vorba de un oraș reconstruit pe traseele precedente după focul cel mare din 1847, a doua mare încercare ce a determinat măsuri edilitare revoluționare.
Revenind la orașul prim, solar, e de remarcat că, pe lângă casele sărăcimii, în general de mici dimensiuni, de chirpici și acoperite cu paie, au apărut conacele boierești cu arhitectura regiunii de baștină a boierului, majoritatea, dacă nu toate, tot de chirpici, dar acoperite cu olane. Concomitent, au fost ridicate și construcții de cărămidă sau de cărămidă și piatră de râu, fie religioase, la Hurezi a apărut, de pildă, stilul brâncovenesc, fie laice.
Familia Cantacuzino, îl includ în ea și pe Constantin Brâncoveanu, nepotul de soră al stolnicului Constantin Cantacuzino și al spătarului Mihai Cantacuzino, a construit fără odihnă și, parcă, cu gândul la eternitate, deși locul era deseori zguduit de cutremure și în calea oștilor dușmane. Exceptând bisericile, stilul îndrăgit a fost nord-italian, alegere care trădează conștientizarea apartenenței la ginta latină în această ilustră familie. De aceea cu totul ciudată a fost opțiunea lui Mihai Cantacuzino pentru stilul gotic în cazul turnului-clopotniță cu patru turnulețe al Mânăstirii Colțea, construit între anii 1709-1714. Contează prea puțin dacă zidarii au fost suedezi sau sași, deși înclin să cred că au fost sași.
Emil-Sever Georgescu a căutat și probabil că a reușit să descifreze misterul opțiunii cantacuzine. Acest cercetător a observat că „turnurile-clopotniță cu patru turnulețe exprimau autonomia judiciară a localităților săsești din Transivania” și, astfel, prin analogie, a dedus simbolistica ascunsă neinițiaților prin adoptarea tipului de turn-clopotniță cu turnulețe: alianța cu habsburgii, începută de ruda sa Mihai Viteazul, fiul Teodorei Cantacuzino, prin tratatul încheiat în anul 1598 la Mânăstirea Dealu cu împăratul Rudolf II de Habsburg, și întărită de acordarea titlului de principe al Imperiului Habsburgic în 1695 nepotului său pe linie maternă Constantin Brâncoveanu. Nu ar fi de ignorat nici atitudinea lui Șerban Cantacuzino la asediul Vienei și nici politica „argeșeanului” Dimitrie Cantemir, căsătorit cu frumoasa Cassandra Cantacuzino și care, înainte de alianța cu Țarul, se închinase și el Împăratului habsburg.
La acea dată, rușii lui Petru cel Mare tatonau, încă, primele tentative de protectori ai creștinilor ortodocși supuși sau vasali ai sultanului otoman, soldate cu înfrângerea rușinoasă de la Stănilești. La început, otomanii au fost alarmați doar de înălțimea turnului, temători că a întrecut-o pe cea a minaretelor din Constantinopol. Apoi, după mazilirea și executarea lui Constantin Brâncoveanu, în urma denunțurilor mincinoase ale lui Radu Dudescu și Constantin Știrbei, aflând despre trădarea stolnicului Constantin Cantacuzino, care îl avertizase pe Mihai Teleki în legătură cu proiectul unei invazii otomane în Imperiul habsburgic, sultanul Ahmed al III-lea a poruncit ca stolnicul și fiul său, Ștefan Cantacuzino, voievodul Țării Românești, să fie arestați cu familiile lor.
Cei doi au fost judecați și condamnați la moarte înjositoare, prin spânzurare, aplicată doar hoților. Între dovezile indubitabile, posibil să fi fost adusă în discuție și taina ciudatelor turnulețe ale clopotniței de la Colțea. Totuși, niciuna dintre acuzații nu motivează neobișnuita sentință: ca principi, și mai cu seamă ca regi (voievozi), li s-ar fi cuvenit decapitarea. S-a petrecut ceva încă nedeslușit cu familia Cantacuzino, ceva ce a condus la luarea unei decizii radicale a Porții: la instaurarea domniilor fanariote… Doamna Păuna, împreună cu fiii săi Constantin și Radu, a reușit să fugă din Serai și să ajungă la Viena, unde, pentru serviciile (încă necunoscute) aduse Imperiului de familia Cantacuzino, a fost răsplătită cu o pensie substanțială până la moarte.
De remarcat că după încheierea păcii de la Passarowitz, 21 iulie 1718, în urma căreia Țara Românească a pierdut Oltenia, obținută de Habsburgi ca și cum ar fi fost parte a Imperiului Otoman, deși nu era, Păuna Cantacuzino a căutat să obțină de la împăratul Carol al VI-lea numirea lui Radu Cantacuzino ca voievod al Olteniei, dar a fost refuzată. Motivul? Împăratul se declarase principe al „Valahiei de dincoace de Olt”! Pentru prima dată românii realizau că alianța cu un vecin creștin și puternic se solda cu pierdere teritorială, dar nu au învățat nimic din acest prim exemplu, dezmeticindu-se abia peste 150 ani. Străinii, oriunde în lume, au urmărit permanent și în mod natural profitul în detrimentul autohtonului. În altă ordine de idei, ar fi de observat că „turnulețele nemțești” nu au plăcut Dumnezeului ortodox, care le-a înlăturat din vârful Clopotniței, rămasă intactă, la cutremurul din 1802. Stranie discriminare…
FOTO: