Am insistat pe semnificațiile Turnului Colței pentru că stilul său nu a fost decorativ, ci a ascuns un sens politic ce va avea implicații dramatice vizavi de integritatea teritorială a Țării Românești și a Moldovei. Totodată, cu el a apărut moda nemțească a „turnului cu ceas” și, cu puțin înainte de finalizarea lucrărilor la el, primul caz de „vrăjitorie”.  Iată ce s-a întâmplat.

Aflând despre osândirea Brâncovenilor, Doamna Păuna Cantacuzino s-a dus la Mânăstirea Dintr-un Lemn să se roage pentru un miracol dumnezeiesc ori pentru sufletele nepoților ei ce urmau să fie decapitați chiar atunci, de ziua Adormirii Maicii Domnului. Acolo, dinaintea iconostasului, a avut viziunea execuției și a fost lovită de spasme epileptice, „îndrăcire – nota Radu Greceanu – cât s-au speriat toți câți erau acolo cu dânsa și se mirau ce să-i facă. Și multă vreme cu acea îndrăcire a fost”. A urmat, cum se obișnuia și se mai obișnuiește pe aceste meleaguri, un chinuitor ritual de exorcizare, îndeplinit de o călugăriță numită Olimbiada, ajutată fiind de patru maici. În cele din urmă, fie datorită scăderii implicației emoționale, fie ca efect al exorcizării (demonstrabil de-a lungul timpului, căci altfel ritualul ar fi dispărut!), Doamna Păuna și-a revenit. Însă „îndrăcirea Doamnei” a provocat mitul participării stolnicului și a fiului său la condamnarea Brâncovenilor și fost interpretată de poporul rudimentar ca o pedeapsă dumnezeiască. Disperat de întorsătura luată, Ștefan Cantacuzino și-a vărsat mânia pe călugărițe, pe care le-a acuzat de vrăjitorie, argumentul invocat fiind tocmai straniul și chinuitorul ritual la care fusese supusă soția sa. Comitea cu bună știință o acuzație falsă și un păcat de moarte. Olimbiada a fost zidită de vie, iar cele patru maici spânzurate. După exact doi ani va fi și el spânzurat … O poveste gotică, însă reală! Pentru această epocă de renaștere a Bucureștilor, se poate spune că, din punct de vedere stilistic, construcțiile cantacuzine s-au remarcat printr-un stil nou, numit brâncovenesc, rupt total de modelele arhitecturale ale Țării Românești, cât și prin introducerea stilului gotic – din toate regiunile Europei Occidentale – la sud de Carpați.

Epoca exagerat numită fanariotă nu a adus noutăți arhitecturale în raport cu trecutul din două motive limpezi: pe de o parte, boierii căftăniți au urmărit, prin căsătorii cu autohtone, să se „românizeze”, ferindu-se să-i supere pe pământeni, mândri de prevederile Capitulațiilor, cu importuri arhitecturale orientale, deși lexical și vestimentar au reușit numeroase implanturi, pe de altă parte, scurtele domnii nu le-au permis voievozilor, excepție făcând Alexandru Ipsilanti, să se lanseze în aventuri imobiliare. Status quo-ul nu a rezistat prea mult. Apariția consulatelor la finele secolului al XVIII-lea a însemnat primele ferestre deschise spre occidentalizare. Moda vestimentară și un nou tip de comerț câștigă tot mai mulți adepți. Tot atunci s-a strecurat și „lumina masonică”, ea urmând să indice noi trasee politice și să revoluționeze mentalitatea societății, o contribuție majoră având-o campaniile de liberalizare forțată întreprinse de Napoleon. Adăugând și tot mai frecventele invazii țariste, încă din timpul domniei lui Petru cel Mare armatele rusești fiind clone ale celor occidentale, vom constata că punctele de tangență cu Europa s-au înmulțit și nu ar trebui să mire numărul din ce în ce mai mare de ingineri și arhitecți veniți din Vest. Erau chemați de negustorii străini stabiliți în spațiul moldo-valah și de vlăstarele boierilor autohtoni, tineri parcă rușinați de starea de înapoiere pe care o puneau – nu întotdeauna corect – în spinarea civilizației orientale. Dacă clădirile din scurta perioadă de guvernare rusească se înscriu, cu puține excepții, în aria sobră a neoclasicismului, adoptat de ruși ca stil imperial, exemplu concludent fiind restaurarea Palatului Domnesc de pe Podul Mogoșoaiei realizată de Joseph Hartl, în anii ce au urmat s-a făcut simțită o puternică ofensivă a istorismului, motivul crenelurilor false („neogotic austriac” după Toma T. Socolescu ori „gotic decadent” după Theodora Voinescu) împodobind – justificat sau nu din punct de vedere estetic – multe dintre construcțiile  ridicate, mai cu seamă după marele incendiu din martie 1847. Este de amintit că în 1847 s-a întocmit un plan de sistematizare a zonelor afectate de marele incendiu, Domnitorul Gheorghe Bibescu alcătuind în acest scop o comisie cu o structură interesantă: doi boieri, Ion Manu și Ion Otetelișanu și doi specialiști, arhitectul vienez Anton Heft și inginerul Rudolf Borroczyn.

Primele tatonări ale istorismului sunt înseși excepțiile menționate pentru epoca guvernării țariste. Între 1832, când începe împrejmuirea cu gard de cărămidă a grădinii dintre Ulița Colței și Biserica Sf. Sava, și 1834, arhitectul Johann Veit și antreprenorul Conrad Schwinck au înălțat Palatul postelnicului Costache Grigore Suțu, construcție armonioasă și elegantă, conținând numeroase elemente neogotice. De remarcat că se afla față-n față cu Turnul Colței, prima clădire neogotică din București și, probabil, această vecinătate le-a sugerat celor doi arhitecți-ingineri stilul pe care, după lungi dispute cu proprietarul, aveau să-l adopte pentru palat. O direcție stilistică radicală către stilul neogotic a produs cutremurul din 11 ianuarie 1838, izbucnit pe la orele 21 și cu o durată de peste o jumătate de minut sau de cinci minute incluzând replicile. Numit arhitect-șef al Bucureștilor în 1835, Heinrich Faiser von Mentzen a profitat din plin de funcția sa pentru a restaura sau a construi din temelie clădirile avariate, multe afectate de cutremurele din 1802 și 1829, în stil neogotic curat.

Un prim exemplu l-a constituit Sala Bossel, al cărei autor, prin fidelitatea arătată față de goticul clasic, pare să fi fost Faiser. Construită după anul 1839, când ebenistul Friedrich Bossel a cumpărat corpul nordic al caselor lui Dumitrache Ghika și grădina pe care a înălțat Hanul, cel mai târziu în 1849, sala avea 330 locuri și 22 loji, aici făcându-și debutul în ziua de 5 august 1850 Matei Millo în rolul Coanei Chirița. Teatrul Bossel sau Teatrul Mic, cum i se mai spunea, a fost demolat, conform presei, în toamna anului 1874, în loc apărând Palatul L’independence Roumaine. Un alt exemplu, la fel de spectaculos, de gotic clasic este – conform fotografiilor – Biserica Domnița Bălașa. Vechea ctitorie a Bălașei Rangabe, fiica lui Constantin Brâncoveanu, a fost înlocuită pur și simplu de o splendidă biserică neogotică. Direcționarea spre un stil occidental a fost înlesnită și de faptul că biserica originară fusese, în mod straniu, ridicată  în stil romanic și că, abia după decesul soțului, Domnița a reconstruit-o în stil bizantin… De ce se ocolise tradiția bizantină la început rămâne un mister. Oricum, Faiser nu ar fi putut să miște un deget fără acordul schimonahiei Safta Brâncoveanu de la Mânăstirea Văratic, soția Marelui Ban Grigore Brâncoveanu, „Principe al Austriei și cavaler al Rusiei”, adormit întru Domnul în anul 1832. Locașul – pictat de Nicolae Polcovnicul – a fost dat în folosință în 1842,  având patru epitropi, doi fiind din familie, care se îngrijeau de administrarea moșiilor lăsate de ctitori, confiscate apoi de Statul lui Cuza Vodă în cel mai curat stil stalinist (1863). În „Testamentul” ei, referitor la Biserică și la Așezămintele Brâncovenești, parte înălțate de Julius Freywald, proprietara de drept, Safta Brâncoveanu, lăsase cu limbă de moarte ca „Nici eforul, nici epitropii, nici stăpânirea, nici nimeni din neamul nostru să nu fie volnic să înstrăineze vreo moșie, sau parte măcar dintrînsele, sau vreun acaret…ci vor rămânea aceste moșii în veci nestrămutate de la Spital și de la Sfânta Biserică, iar la împotrivă și cel ce va înstrăina și cel ce va primi să adauge la avutul său vreuna dintre acestea să fie îndepărtat de la fața lui Hristos”! Observând, în treacăt, că toate mânăstirile și bisericile administrau prin urmașii ctitorilor averile lăsate lor prin testament, abuzul confiscării ori demolării apare limpede, iar destinele ciudate ale lui Cuza, Ceaușescu, Dan Iosif etc., stau mărturie că agresorii și-au primit pedeapsa meritată. Un incendiu izbucnit în 1880 și o pustiitoare revărsare a Dâmboviței au dus la ample lucrări de reconstrucție a Așezămintelor și Bisericii, între 1881-1885 construindu-se actuala biserică în stil bizantin, însă păstrându-se câte ceva și din biserica lui Faiser, care, se pare, nu a fost demolată integral. Proiectul a fost conceput de un colectiv de arhitecți condus de Alexandru Orăscu, supervizarea planurilor și a lucrărilor intrând în atribuțiile lui Lecomte du Nouy. Menționarea numelui Freywald mai sus poate fi pusă în relație și cu alte clădiri construite de el, unele sau toate cu elemente de stil neogotic, în parte dispărute, dar indexate de eruditul istoric Narcis Dorin Ion: Palatul Brâncoveanu de pe Podul Șerban Vodă, casa lui Filip Lenș de pe Podul Mogoșoaiei, casa Villara de pe Ulița Doamnei, Casa Meitani de pe Podul Mogoșoaiei, casa Bălăceanu din Ulița Franceză, casa agăi Alecu Conduratu și casa lui Dimitrie Boiarolu din mahalaua Gorgani. Cu creneluri decorative și alte câteva elemente neogotice, rătăcite printre elemente romanice și renascentiste, mai cu seamă în interior, arhitectul german Wohnbach a înzestrat impozanta Biserică Luterană, ridicată de el între anii 1851-1853 pe locul celei ctitorite de Alexandru Ipsilanti în 1777 din ordinul Sultanului. Turnul-clopotniță cu ceas este asemănător cu turnul Mânăstirii Sf. Ioan cel Mare imortalizat întâmplător de Angerer în fotografia Bisericii Sf. Dumitru de Jurământ. Este un detaliu abia vizibil.