Tot în 1851 a început și construcția, nefiind vorba de o restaurare, a Bisericii Sf. Gheorghe-Nou. Planurile, întocmite de cunoscutul arhitect Xavier Villacrosse, erau circumscrise unui stil neogotic tratat cu sobrietate, absența zorzoanelor caracteristice producând impresia de modernitate. Pictura interioară, de factură renascentistă, a fost executată de pictorii Constantin Lecca și Mișu Popp, iar împrejur, pe locul fostei curți a hanului, arhitectul peisagist Ulrich Hofmann a amenajat în 1860, ca o încununare a lucrărilor, o grădină cu havuz. Noua biserică nu a afectat mormintele interioare, astfel, în 1932, profesorii Mina Minovici și Francisc Rainer au putut analiza conținuturile lor, stabilind mormântul Domnului martir Constantin Brâncoveanu, ale cărui oseminte au fost reînhumate cu onoarea binemeritată în ziua de 21 mai 1934, a sfinților Constantin și Elena, în prezența lui Miron Cristea, marele patriot și primul patriarh al românilor ortodocși și a principesei Martha Bibescu, înrudită cu voievodul martir și urmașă pe linie maternă a lui Ioan Gheorghe Mavrocordat, ocrotitorul familiei Brâncoveanu. Biserica lui Villacrosse a fost demolată în 1968 pentru a fi reconstruită în stil bizantin în ultimii ani de păstorire a Prea Fericitului Justinian Marina, salvatorul credinței strămoșești în anii de prigoană anticreștină. În 1852 a început reconstrucția în stil neogotic, dar și cu elemente de stil bizantin, a bisericii Sf. Spiridon-Nou, vechea ctitorie a Ghiculeștilor de pe Podul Beilicului, cum rezultă și din pisania de la intrare. Planurile au fost întocmite tot de Villacrosse, de data aceasta sprijinit de Luigi Lipizer, care a și continuat lucrările – finalizate în 1858 – după decesul arhitectului catalan survenit în 1855. Pictura interioară, de factură renascentistă, a fost executată de Gheorghe Tattarescu. Cu excepția foișoarelor de pe cele două turnuri ale fațadei, clădirea celei mai mari biserici din București dăinuie și astăzi. Dispărută astăzi, nu departe de Hanul Kretzulescu, mai la vale, a existat Biserica Sf.Ionică-Moldoveni, ctitorie inițială – în locul alteia de lemn – a marelui medelnicer Dimitrie Dărăscu. O fotografie executată de Angerer o surprinde în 1855 la câțiva ani după o restaurare nedocumentată, dar certă, cauzată, probabil, de stricăciunile produse de cutremurul din 1838. Asemănarea, pe alocuri izbitoare, cu bisericile sătești catolico-ortodoxe din Banatul habsburgic trădează un arhitect venit din acea zonă, din păcate anonim. Revenind la arhitectul Lipizer, amintit mai sus, este de observat că a abordat stilul neogotic într-o manieră romantică, spectaculară, fără îndoială tributară istorismului. Clădirile sale supraviețuitoare nu sunt multe – cine știe câte mai sunt necunoscute! – dar îi fac cinste. Prima, într-o cronologie relativă, ar fi casa lui Constantin Bosianu, primul decan al Facultății de Drept și președinte al Consiliului de Miniștri în prima jumătate a anului 1865. A fost construită între anii 1853-1859 pe Șoseaua Filaret(din 1906 inclusă în parcul numit apoi Carol I), sus, în apropierea barierei Bărbătescu, Are un farmec aparte, de castel medieval, din care motiv a și găzduit temporar întrunirile Guvernului, desigur după anul 1882, când a decedat proprietarul și „castelul” a intrat în proprietatea Statului. Doamna astronom Magda Stavinschi mi-a spus că vitraliile ușilor din interior sunt în culorile tricolorului, concluzia fiind că Bosianu era un naționalist înfocat. În această casă a activat o vreme și Institutul Meteorologic. În prezent face parte din complexul de clădiri ale Observatorului Astronomic patronat de Academia Română.
Imediat după dubla alegere a lui Alexandru Ioan I Cuza, 24 ianuarie 1859, s-a pus problema construirii Arsenalului. Începută în 1860, clădirea principală și poarta de intrare au fost finalizate în 1861. După unii cercetători, arhitectul Arsenalului ar fi fost Lipizer, însă, trebuie precizat, ei s-au orientat după stilul neogotic – cam greoi – al instituției și nu după documente. „Goticul” Arsenalului va fi împrumutat arhitecturii industriale… Certă ca fiind creația sa este Casa Librecht, construită în anul 1860 pe strada Dionisie și având un parc, fostă livadă, de două hectare, amenajat de Hofmann. Maiorul Cezar Librecht d’Albeca, belgian de obârșie, a locuit-o alături de soția sa, născută Malaxa, și de fiul său, ajuns guvernator în Dahomey, până în zorii zilei de 11 februarie 1866, când a fost arestat și casa i-a fost – iarăși! – confiscată de stat. Scoasă la licitație ulterior, deși Librecht, eliberat între timp, participase și el, a fost adjudecată marelui boier Gheorghe C. Filipescu (sau Philippesco), numit chiar din acel an 1866 mareșal al Curții (până în 1874). Dezgustat, fostul proprietar de drept și adevăratul fondator al Poștei Române, s-a refugiat la Paris, unde a murit sărac. Confiscată încă o dată de regimul ruso-comunist, a devenit „Casa Universitarilor” de astăzi. O altă clădire neogotică considerată a fi opera lui Lipizer, mai mult atribuită decât certă, este casa Breslelor de pe strada Stelea Spătarul. Statuile bavareze din nișe îi conferă un aer special, deși nu neapărat nobil, care șterge impresia de eclectic produsă de ornamentația fațadei. De la începutul domniei lui Cuza datează și clădirea Azilului fondat de soții Ana și Carol Davilla numit „Elena Doamna”. A fost proiectat într-un stil încărcat, printre elementele altor stiluri evidențiindu-se și cele specifice goticului, de Carol Benesch sau Benisch, piatra de temelie fiind pusă de soții Cuza în ziua de duminică 29 iulie 1862. În paranteză fie spus, Oscar Benisch, presupusul creator al proiectului, avea să se nască patru ani mai târziu! Lucrările au fost supravegheate de arhitecții Liebitzer (Lipitzer?) și Giesel, ultimul considerat „autor” atât de Lucia Borș cât și de Emilia Grecu, monografistele Azilului.. Tot Carol Benisch, secondat de Hofmann, va proiecta și biserica Azilului, în aceiași manieră încărcată și cu aer gotic. Piatra fundamentală a fost pusă de Suverani în ziua de 24 aprilie 1870, ziua onomastică a Doamnei(era mai mult decât principesă!) Elisabeta.
Apropierea sfârșitului secolului al XIX-lea nu a dus la părăsirea neogoticului, ci la o tratare mai subtilă, cum se remarcă la casa lui Ioan Otetelișanu de pe strada Biserica Amzei, construită în 1890, la casa dr. Ion Bălăcescu de pe strada J.L.Calderon, datând din 1898, clădiri pe care mi le-a semnalat și descris Dan D. Ionescu, ambele cu autori încă necunoscuți și, mai ales, la Palatul Restaurantului Carul cu bere, creație remarcabilă a arhitectului austriac Sigfried Kofczinsky, realizată în anul 1899. În stilul gotic flamand și-a înălțat arhitectul Grigore Cerchez, pe la 1900, propria casă, o splendoare ce a înnobilat Calea Victoriei până la cutremurul din 1977, în urma căruia a fost demolată fără a se pune în discuție problema restaurării. Nota bene: fusese afectat doar zidul curții… Nu departe, pe strada Orlando, același arhitect cu sânge albastru a construit pentru Emil Lahovary – în anii 1906-1910 – un palat demn de Franța de dinaintea mârșavei revoluții de la finele veacului al XVIII-lea, Franța regală și nobilă, cu monumentele căreia se laudă republicanii de astăzi. Grigore Cerchez a fost și arhitectul celei mai frumoase case din București, construită între anii 1910 -1923 pentru Ilie Niculescu-Dorobanțu, unul dintre cumnații lui Ionel Brătianu. Acest castel în stil gotic flamboyant, lăsat prin testament de proprietar „Așezământului Brătianu” se află, încă, pe strada general Manu. În încheierea acestui periplu – succint, totuși – prin istoria neogoticului „bucureștean”, nu pot să nu amintesc minunata lucrare a lui Enzo Canella, un castel construit în 1940-1942 pentru soții Ligia și Dumitru Minovici. Sub numele de „Muzeul de artă medievală”, el adăpostește o colecție impresionantă de artă occidentală din epocile trecute. Desigur, lista poate fi completată, iar comentariile făcute și în spiritul unei lucrări de specialitate.