Nu știi unde să îl situezi. Un bărbat solid (am aflat, 1,80 înălțime), îmbrăcat într-un hanorac roșu, cu rucsacul în spate, cu un aparat foto sofisticat, care bate zâmbitor, rar încruntat, Bucureștiul. Își alege obiectivul, îi dă târcoale, își fixează punctul, așteaptă răbdător raza de soare și, după îndelungi pregătiri, face clic. Ai zice că e un turist avar de imagini, dar îmbrăcămintea îl arată mai degrabă ca pe un alpinist rătăcit printre “munții” orașului. Nici lungile minute petrecute la pândă lângă un loc până să îi capteze ceea ce el consideră că merită să se vadă nu par a aparține turistului.
Cel mai simplu mijloc de a-ți satisface curiozitatea este, trecând pe lângă el, să-i faci o observație legată de cadru, subiect sau lumină. Atunci începe să spună… și începi să-l înțelegi și îndrăgești pe uriașul în hanorac roșu.Alexandru Brumărescu (foto 1), născut la 28 august 1945, a făcut Facultatea de Geologie – Geografie a Universității din București, apoi timp de 30 de ani a fost un montaniard, în toate sensurile cuvântului, trăitor în munți și îndrăgostit de ei. A lucrat la stațiile meteorologice Vârful Omu și Cota 1500 și la Stația de supraveghere a radioactivității mediului de la Babele, doctoratul și l-a făcut în aerofotointerpretare și cartografiere morfologică. A fost membru al echipei de salvamont Sinaia II, participând la numeroase acțiuni de salvare în munți. A urcat și în Alpii Francezi și Elvețieni și, povestind, fața uriașului cu hanorac roșu se luminează de un zâmbet de îndrăgostit fericit. În afară de munte, dar legate de el, mai are două pasiuni, muzica de operă și clasică (dragoste insuflată, zice, de un alt mare alpinist și meloman, Nicolae Sbârcea, de la Asociația Sportivă a Armatei, Brașov) și fotografia. Deși cea mai tânără, ivită după vârsta de 40 de ani, pasiunea pentru fotografie a pus stăpânire pe el. De la primele imagini, făcute cu un “amărât de Smena”, până astăzi, când, a devenit deja profesionist, a fost în continuă căutare. De suflet al imaginilor. L-a arătat în diversele expoziții pe care le-a avut (Palatul Parlamentului, Palatul Culturii din Ploiești, Cheia) – la simpozioanele anuale “Omul și natura” etc… A realizat în repetate rânduri cărți poștale ilustrate, pliante, fotografii de-ale lui ilustrează o serie de lucrări enciclopedice – în limba română sau în limbi străine, precum Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București sau Romania. An Encyclopedic Survey, publicate de Editura Meronia. În ultimii ani a adunat o adevărată arhivă foto București, din care pregătește, la aceeași editură, un album consacrat Capitalei. Din care ne-a oferit câteva clișee, pe care le vom prezenta, în serii de circa 10 exemplare, începând cu acest număr al ZD.
Centrul Istoric
Strada Smârdan (foto 2-3). Fosta “Uliță Nemțească” primește în 1878 numele unei redute cucerite de români în Războiul de Independență. Situată în zona comercială a orașului, între Lipscani și Curtea Veche, aici erau băcănii care vindeau “delicatețuri evropenești”, dar și hoteluri și bănci.
Curtea Veche (Muzeul “Curtea Veche”, foto 4). Curtea Domnească denumită Curtea Veche după părăsirea ei în 1775 și înființarea Curții Noi din Dealul Spirii, datează din a doua jumătate a sec. XIV. În secolul următor, Vlad Țepeș a extins și a fortificat cetatea, iar Mircea Ciobanul a ridicat aici o construcție solidă, unde primea oaspeți străini. Fiind avariată, a fost demolată după 1640, Matei Basarab ridicând pe locul ei o reședință cu aspect de palat domnesc. Distrusă de incendiul din 1718, este abandonată, pentru o vreme stăpânii locului devenind hoții, vagabonzii, cerșetorii, “Craii de Curte Veche”. Astăzi se mai păstrează doar subsolurile Palatului Domnesc în care, în 1972, s-a deschis Muzeul “Curtea Veche”.
Biserica “Curtea Veche” (foto 5). Cea mai veche biserică din București, cu hramul “Sf. Anton”, a fost construită de Mircea cel Bătrân și a servit ca loc de înscăunare pentru mulți domni ai sec. XVI-XVIII. Atât biserica cât și Curtea Domnească, la marginea căreia se afla, au ars în incendii de multe ori și au fost prădate de turci și de tătari. De-a lungul timpului a suferit transformări importante, atât în privința dimensiunilor cât și aspectului exterior, însă restaurarea din anii 1930 i-a redat înfățișarea originară și actuală.
Hanul lui Manuc (foto 6). Construit pe o parte a Curții Domnești, în 1806-1808, hanul a fost proprietatea bogatului negustor armean Manuc Bei (Emanuel Mârzaian), ce s-a făcut util în vremea fanarioților, atât turcilor, cât și rușilor. Han pitoresc și complex comercial, de unde se putea procura orice, avea nu mai puțin de 23 de prăvălii și multe odăi, pivnițe și magazii, iar în curte grajduri pentru cai. Modernizat în a doua parte a sec. al XIX-lea, este redeschis ca Hotel Dacia, devenind un reper al vieții Capitalei, prin întrunirile politice, dar și balurile desfășurate aici.
Biserica Bărăția (foto 7) este cea mai veche biserică romano-catolică din București, menționată încă din 1578. Își ia numele de la barati (minoriți – călugări franciscani) sau de la brat (frate, în limba slavă). Distrusă fie de turci și tătari, fie în incendii sau cutremure, biserica a fost refăcută de fiecare dată, clădirea în stil romanic, cu turnul înalt de 35 m, impunându-se în arhitectura zonei vechi a orașului.
Strada Lipscani (foto 8-9). Veche arteră a Capitalei, “Ulița cea Mare”, amintită încă din 1589 , pornea de la Curtea Domnească și ajungea la “Târgul din Lăuntru”, situat în jurul Bisericii “Sf. Gheorghe-Nou”. Stradă comercială, aici erau desfăcute mărfuri aduse de negustori de la Lipsca/ Leipzig, de unde numele dat acesteia. Avea multe prăvălii, unele foarte înguste, cu o mică fațadă spre stradă, cu vitrină, unele existente și astăzi, deși într-o avansată stare de ruină.
Strada Lipscani (foto 10-11). Clădirile de pe această veche arteră comercială au arhitectură variată, ce ilustrează toate stilurile secolului XIX, de la clasicism la art nouveau. Este o stradă nu doar cu magazine, ci și cu ateliere, hanuri, cafenele, bănci și teatre.