Alexandru Brumărescu, născut la 28 august 1945, a făcut Facultatea de Geologie – Geografie a Universității din București, apoi timp de 30 de ani a fost un montaniard, în toate sensurile cuvântului, trăitor în munți și îndrăgostit de ei. A lucrat la stațiile meteorologice Vârful Omu și Cota 1500 și la Stația de supraveghere a radioactivității mediului de la Babele, doctoratul și l-a făcut în aerofotointerpretare și cartografiere morfologică. A fost membru al echipei de salvamont Sinaia II, participând la numeroase acțiuni de salvare în munți. A urcat și în Alpii Francezi și Elvețieni și, povestind, fața uriașului cu hanorac roșu se luminează de un zâmbet de îndrăgostit fericit. În afară de munte, dar legate de el, mai are două pasiuni, muzica de operă și clasică (dragoste insuflată, zice, de un alt mare alpinist și meloman, Nicolae Sbârcea, de la Asociația Sportivă a Armatei, Brașov) și fotografia. Deși cea mai tânără, ivită după vârsta de 40 de ani, pasiunea pentru fotografie a pus stăpânire pe el. De la primele imagini, făcute cu un “amărât de Smena”, până astăzi, când, a devenit deja profesionist, a fost în continuă căutare. De suflet al imaginilor. L-a arătat în diversele expoziții pe care le-a avut (Palatul Parlamentului, Palatul Culturii din Ploiești, Cheia) – la simpozioanele anuale “Omul și natura” etc… A realizat în repetate rânduri cărți poștale ilustrate, pliante, fotografii de-ale lui ilustrează o serie de lucrări enciclopedice – în limba română sau în limbi străine, precum Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București sau Romania. An Encyclopedic Survey, publicate de Editura Meronia. În ultimii ani a adunat o adevărată arhivă foto București, din care pregătește, la aceeași editură, un album consacrat Capitalei.

Textele care urmează aparțin doamenlor Valentina Bilcea și Angela Bilcea.

Parcul Kiseleff (foto 1). Situat de o parte și alta a Șoselei Kiseleff, a fost amenajat în secolul al XIX-lea de arhitectul peisagist vienez Carl Friederich Wilhelm Meyer, angajat de municipalitate. Parcul a fost inaugurat la 29 iunie 1844, de ziua generalului Pavel Kiseleff, cel care a inițiat trasarea “Aleii celei Mari”, adică Șoselei Kiseleff. Inițial cuprindea doar Rondul I, ulterior s-a extins până la Arcul de Triumf, iar în grădină au fost plantate câte două rânduri de tei maturi, pe ambele laturi ale șoselei, peluze și rânduri de flori. Au fost instalate fântâni, iar în partea dreaptă a grădinii a fost amenajat un lac sălbatic cu stânci, din care astăzi n-a rămas decât o groapă cu câteva stânci, care amintește de el. Parcul Kiseleff a fost locul de amplasare a unor monumente care se văd și astăzi. În spatele Bisericii “Mavrogheni” se află, din 2001, statuia poetului persan Omar Khayyam, înfățișat gânditor, așezată în fața unui bazin în care apa îi susură poemele ca într-o grădină persană.

Parcul Herăstrău (foto 2) este cel mai mare parc al Capitalei, cu o suprafață de aprox. 110 ha. Numele lacului și al parcului care-l înconjoară vine de la joagărul sau fierăstrăul de tăiat lemne, existent cândva pe aceste locuri. Era pus în funcțiune de apa Colentinei și se afla lângă heleșteul cumpărat de domnul Șerban Cantacuzino și dăruit Mănăstirii Cotroceni. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Herăstrăul atrăgea prin vegetația sa bogată tot mai mulți locuitori ai Capitalei, devenind loc preferat de odihnă și plimbare. Lucrările de amenajare a parcului, în forma sa actuală, s-au desfășurat în 1933 – 1939, când a fost asanată balta formată în urma exploatării nisipului, fiind numit Parcul Național “Carol al II-lea”. După planurile arhitectului peisagist Francisc Rebhuhn (unul dintre arhitecții care a amenajat și Grădina Cișmigiu) a fost realizată compoziția vegetală, iar în timp au fost construite drumuri de acces, debarcadere și restaurante.Parcul Herăstrău, în timp, a fost amenajat în două zone, dintre care una este rezervată pentru odihnă și cultură. Într-o zonă a parcului, în 1936, a fost înființat unul din primele muzee etnografice în aer liber din lume, Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti” (foto 3). Pe o suprafață de 6,9 ha sunt expuse 338 de monumente grupate în 121 de complexe distincte, reprezentative pentru toate provinciile românești: Transilvania, Banat, Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova, împreună cu numeroase obiecte de artă populară.

Grădina Ioanid (foto 4). Aflată la marginea orașului, în 1830-1860, grădina lui Breslea, cum se numea inițial, a fost cumpărată de librarul și editorul George Ioanid (primul editor de carte din țară, care devine furnizor al Curții domnitorului Carol I). După 1875, noul proprietar îi schimbă numele în Grădina Ioanid.Proprietatea, extinsă prin cumpărarea unor terenuri învecinate, era renumită prin speciile de pomi fructiferi și prin legumele și florile cu care aproviziona piețele orașului, G. Ioanid devenind, după falimentul librăriei sale, un excelent horticultor, medaliat la expoziții și concursuri naționale. După moartea lui Ioanid, moștenitorii au vândut grădina (cu o suprafață de aprox. 4,5 ha) Primăriei Capitalei. Locul a fost lotizat și s-a realizat un proiect urbanistic de sistematizare a orașului, prin crearea unui cartier de 25 de vile, dispuse în jurul unei grădini publice. Proprietarii caselor, membri ai elitei bucureștene, au reușit să transpună noile tendințe europene în stilul și amenajarea propriilor locuințe.

Grădina Ioanid este o grădină organizată în stil romantic, în stilul celor anglo-chineze, desfășurată în jurul unui lac, de dimensiuni reduse, cu o formă voit sinuoasă, având în centru un postament de stânci decorative ce constituie fântâna arteziană. Pe lângă cele trei alei de intrare în parc, există o alee circulară perimentală și mai multe alei secundare, care creează iluzia unui spațiu mai mare și posibilitatea unei plimbări mai lungi. În mijlocul unei peluze se află monumentul pictorului Ștefan Luchian (foto 5), sculptat de Ion Vlad și turnat în piatră artificială.

Parcul Carol I (foto 6) a fost amenajat pe Câmpia Filaretului, în anii 1904 – 1906, cu prilejul organizării “Expoziției Naționale” pentru a marca 1 800 de ani de la cucerirea romană a Daciei, 25 de ani de la proclamarea Regatului și, mai ales, progresele României în cei 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Lucrările pentru amenajarea parcului au început în 1904, sub coordonarea arhitectului peisagist francez Edouard Redont. Pe o suprafață de 36 ha, a fost nivelat terenul, au fost asanate mlaștinile (pentru care s-au folosit trupele de geniu), plantată vegetația (arbori mari, plante forestiere, arbuști, flori) și amenajat lacul cu o întindere de 2 ha, peste care a fost construit primul pod de beton armat din România. Între multele construcții, unele permanente, altele temporare, fusese prevăzută o grotă artificială, pe malul lacului, cu intrarea ascunsă de o cortină de apă. În 1959 a avut loc sistematizarea parcului și o parte din construcții au fost demolate, inclusiv grota. Statuile de aici au supraviețuit, printre care și Giganții, opera sculptorului Dimitrie Paciurea, una dintre cele mai importante lucrări din statuarul bucureștean.

Grădina Cișmigiu (foto 7-9) este cea mai veche și cea mai cunoscută grădină publică din București. Cu o întindere mult mai mare decât cea de astăzi, de aproape 17 ha, locul a fost cunoscut la început, în folclorul urban, ca balta lui Dura Neguțătorul, pentru că aici se afla o baltă mâloasă, cu izvoare subterane. În apropierea ei, domnul fanariot Alexandru Ipsilanti a decis, în 1779, construirea unei cișmele, în spatele căreia și-a ridicat casa Dumitru Suiulgi-bașa, dregătorul care se ocupa de cișmelele orașului sau “marele Cișmigiu”. De la numele acestuia derivă toponimul care s-a impus la începutul secolului al XIX-lea. Abia în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu terenul a fost cumpărat de Primărie, iar în 1847, tânărul arhitect peisagist vienez Carl Friederich Wilhelm Meyer a fost chemat pentru a transforma locul insalubru într-o frumoasă grădină. Meyer a dispus săparea unui heleșteu și a unui canal de legătură cu Dâmbovița. Astfel, balta a fost transformată într-un lac cu instalații de canalizare pentru a putea fi golită și curățată, iar în centrul lui a fost instalată o fântână arteziană.

Tot arhitectul Meyer a trasat și aleile, folosind caracteristicile terenului și a dispus plantarea a peste 30 000 de arbori indigeni (castani și nuci) și specii rare. A realizat grote artificiale, covoare florale și poduri. Era locul de promenadă al bucureștenilor, unde se delectau cu muzica militară, tarafurile lăutărești, dar și cu reprezentațiile actorilor ambulanți români și străini. La începutul secolului al XX-lea, pentru a înfrumuseța Grădina Cișmigiu, municipalitatea a apelat la serviciile arhitectului peisagist Francisc Rebhuhn, care îi dă forma actuală, îmbinând elementele stilului francez (aleea de paradă, peluzele cu flori) cu cele ale arhitecturii peisagere (amenajări în stil romantic, cu ruine, stânci artificiale, poduri, lacuri, insule, peșteri etc.)