Nu e prima dată când o discuție pasionantă pe Facebook, purtată cu oameni inteligenți și cultivați, mă face să simt nevoia unei dezvoltări. Despre care mi-am dat seama ulterior că ar fi cea mai potrivită deschidere de an a acestei rubrici a „Ziarului de duminică”.
Am afirmat, așadar, că bucuria de a trăi începe atunci când nu (mai) consideri că ai ceva de demonstrat. Când nu mai ești preocupat, frământat, speriat, obsedat că trebuie să-ți probezi inteligența, competența, frumusețea, bunătatea, bogăția, forța, curajul etc. Când te împaci cu tine însuți și cu lumea, asumându-te așa cum ești, cu calitățile și defectele pe care le ai.
Cu o bicicletă, spune Jerome K. Jerome în „Trei pe două biciclete”, poți să faci două lucruri: să mergi cu ea sau să o revizuiești. Este discutabil faptul că prima ocupație e mai interesantă decât a doua, căci, executată sub un șopron, revizuirea nu depinde de capriciile vremii, nici de starea drumurilor, nici de trafic, sunteți doar tu, bicicleta și uneltele. Dar – atrage atenția Jerome, care, ca orice mare umorist este și un remarcabil filozof – marea greșeală este să crezi că poți să le faci pe amândouă: s-o și revizuiești, să și mergi cu ea! Trebuie să alegi ce vrei să faci.
Mutatis mutandis, cred că viața poate fi ori trăită, ori analizată și revizuită, adică îmbunătățită. Le poți face pe amândouă, dar nu în aceeași perioadă de timp.
Unii dintre prietenii mei Fb mi-au dat dreptate, în principiu, susținând însă că o asemenea împăcare cu tine însuți nu poate veni decât… la pensie și că este cumva sinonimă cu consolarea, renunțarea, sau măcar cu înțelepciunea. Nu cred asta. Nu cred că e o chestiune de vârstă, ci de prioritate, la orice vârstă.
Alții doar au oftat că „E cam greu”. Da, dacă o transformi și pe ea în ceva de demonstrat! Yoga și alte filozofii de viață te pot învăța cum să cucerești asta.
Am mai fost întrebat cum știi că nu mai ai nimic de demonstrat și am răspuns că nu este vorba de vreun proces rațional, ci doar de ceva ce simți sau nu simți. La fel ca Jerome, am subliniat că nu susțin superioritatea vreuneia dintre atitudini, ci doar constat că sunt incompatibile: ori te bucuri relaxat de viață, ori ești încordat de ceea ce (crezi că) ai de făcut.
O ramură specială a discuției a fost cea legată de creația artistică. Aici am fost în total acord, căci eu, unul, cred asta de mult: cu puține excepții, marea artă se naște din suferință, din (auto)torturare psihologică, din frustrare, din supărare, din enervare, chiar din „draci”.
Tiberiu Orășan, unul dintre participanții la discuție a formulat mult mai clar decât mine ceea ce voiam eu să spun: „Ne putem bucura pe deplin de viață abia în momentul în care înțelegem ce suntem și ne asumăm așa cum suntem, indiferent dacă atingem, fie și măcar tangențial, nivelul aspirațiilor noastre; popular spus, ne bucurăm deplin de viață abia atunci cînd ne simțim bine în pielea noastră, eliberați de imperative. Cred că viața este un dar celest și nu întotdeauna suntem capabili să ne înțelegem rostul pe această lume.”
Trei mi se par ideile-cheie din această excelentă formulare. Prima: că bucuria de a trăi nu depinde de nivelul de realizare (indiferent în ce sens); mai mult, nu depinde nici măcar de aspirațiile noastre! Cu alte cuvinte, te poți bucura de viață chiar dacă n-ai făcut mare lucru din ceea ce sperai să faci (sau – adaug eu – se aștepta de la tine sau era „normal” să faci). A doua este sintetizată în sintagma „eliberați de imperative”. Nu cred că e nevoie să comentez! A treia: fiecare om are un rost pe această lume, dar nu toți și-l înțeleg. Aici e punctul nevralgic al subiectului propus! Cei mai mulți dintre noi ne atribuim singuri un rost MAI MARE decât cel real și, cum nu putem să-l atingem, suntem frustrați și nu mai apucăm să ne bucurăm de viață.
Opiniei mele i s-a mai adus o obiecție întemeiată pe faptul că un mare număr de artiști care în mod sigur nu mai aveau nimic de demonstrat s-au sinucis, inclusiv vreo doi care luaseră Premiul Nobel. Numai că una este ceea ce credem noi despre gradul de realizare al unui om, iar ceea ce socotește el însuși despre sine poate fi o cu totul altă poveste. „Nemulțumirea creatoare” îi bântuie și pe unii titani și, da, poate duce la sinucidere.
În fine, o altă intervenție m-a făcut să reflectez îndelung și practic a provocat aceste rânduri. Ea aparține Danielei Ionescu, o prietenă Fb din Suedia, care, în sub-discuția despre creație, a concluzionat: „Nefericirea a fost intotdeauna motorul progresului”.
Așa este. Dar nu singurul! Un alt motor al progresului este, de pildă, comoditatea – dacă nu chiar, de-a dreptul, lenea! Telecomanda, servodirecția și o mulțime de alte invenții și inovații au fost create de/pentru oamenii care se săturaseră să se ridice din fotoliu de fiecare dată când voiau să schimba canalul TV sau oboseau trăgând de volan.
Motoare ale progresului sunt și perseverența, și orgoliul, și ambiția, chiar și întâmplarea.
Între ele – entuziasmul. Adică bucuria de a trăi.
Legenda spune că, ridicat de Regina Elisabeta I la rangul de cavaler după ce crease cel mai tare oximoron din istorie, învingând Invincibila Armada, Sir Francis Drake ar fi rostit următoarele uimitoare cuvinte:
„Bucuria de a trăi vine din acțiune, din efort, din marile încercări – și nu din succes.”
I rest my case…
