Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează
pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul
de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje
angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare.
Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice”
(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr
generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul
binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul
îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de
mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a
înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de
literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și
opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește
de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul
oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet,
mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția
estetică.
– …Spuneam, deci, că un consumator de artă, observând ce tehnică
aplică artistul pentru a-l emoționa, află mai multe despre sine.
Înțelege cum anume percepe el realitatea. Dacă, de pildă, pentru
a-i sugera ideea de feminitate, un poet îi descrie diferite
dantele, și dacă aceste dantele chiar îi evocă o prezență feminină,
va avea prilejul să-și dea seama că în mintea sa femeia se asociază
cu materiile imaculate, vaporoase, delicate; va continua, poate, să
se întrebe dacă această reprezentare a preluat-o de la alții sau
dacă s-a constituit în urma unei experiențe personale; va încerca
să afle ce alte elemente îi sugerează lui ideea de feminitate. Se
realizează astfel un proces de conștientizare. De fapt valoarea
cognitivă a artei constă, mai mult chiar decât în adevărurile
concrete pe care le află un om despre realitatea înconjurătoare și
despre sine, în această intensificare a lucidității. Arta activează
permanent conștiința, întreține claritatea gândirii.
– Asemenea teorii sunt bune pentru orele de dirigenție. În
realitate, arta nu stimulează deloc luciditatea, ci, dimpotrivă,
reveria. Are chiar o componentă orgiastică. Thomas Mann a vorbit de
un fel de “amnezie ideologică” pe care o provoacă muzica. Nu i-ai
văzut niciodată pe spectatorii de film ieșind din întunericul sălii
de cinematograf afară, în plin soare? Nu le-ai remarcat expresia
somnambulică? Și nu ții minte cum reacționezi tu însuți când
asculți o poezie? Ești transportat, uneori chiar închizi ochii, ca
sub efectul hipnozei…
– Acestea sunt manifestări exterioare. Despre matematică nu poți
spune că are o componentă orgiastică și totuși matematicianul, când
se lasă absorbit de un calcul, capătă o mină absentă, pare dus în
altă lume. N-am să neg că receptarea creației artistice presupune o
anumită bucurie, dar de ce să o suspectăm? Crezi că luciditatea se
realizează doar într-o dispoziție sumbră? Aceasta este o veche
prejudecată, conform căreia tot ce este exuberant este și neserios.
Plăcerea de a recunoaște obiectul imitației, de a înțelege cât de
ingenios s-a dovedit a fi artistul și, totodată, de a-ți contempla
propria viață psihică echivalează, fără îndoială, cu o iluminare
interioară, poate chiar cu un fel de exaltare, dar acest proces
ridică ființa umană, nu o coboară.
Într-o singură privință ai dreptate. Uneori creația artistică te
obligă, într-adevăr, să renunți la luciditate, dar numai pentru a
ajunge la o luciditate de un grad mai mare. Trebuie să renunți
pentru o clipă la gravitatea ta formală din viața de toate zilele,
să intri în joc, și drept urmare vei avea acces la înțelesuri cu
adevărat grave. Aflându-te într-un tramvai în care oamenii se
înghesuie grăbiți și zgomotoși pari, desigur, ridicol dacă scoți
din servietă un aparat de radio, îți înfunzi microreceptorul într-o
ureche și începi să te lași legănat de o muzică neauzită de cei din
jur. Dar, în realitate, cine este ridicol? Cine plutește în ceață?
Cel care vociferează pentru că i s-a rupt un nasture? Sau tu, care
te lași cuprins de un fel de beție a înțelegerii existenței?
– Pui problema prea tranșant.
– Nu avem timp să o nuanțăm. Cât privește opinia lui Thomas Mann,
amintește-ți că a formulat-o într-un anumit context, pentru a
evidenția superioritatea literaturii față de muzică. Era o
exagerare polemică. De fapt, și în audierea muzicii, “beția”
reprezintă doar un protocol al receptării, un elan al participării
la actul artistic, efectul fundamental rămânând tot
conștientizarea.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator,
dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6
noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou
“Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în
2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost
răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei).
Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a
adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune,
“Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex.
Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com