Michael conduce privindu-l când și când pe englezul ciudat și
posibil sinucigaș.
– Eu sunt Michael, Michael Cun…
– E suficient, Michael. Oricum, uit imediat toate numele de
familie, spune ciudatul întrerupându-l din nou și întinzându-i
mâna. Touchstone.
Michael râde.
– Ha, ha, chiar ca pe bufonul din “As You Like It”?
– Și ce dacă? De fapt, eu am fost mai înainte.
– Cum așa?
– Ei bine, să zicem că atunci când m-au botezat așa… încă nu
apăruse piesa.
– Chiar că nu-nțeleg.
– Adică n-o citiseră. E cam același lucru, nu-i așa?
– Aha, ai tăi. Înțeleg acum.
Touchstone, nevăzut de Michael, are un gest de lehamite care parcă
spune: “Înțelegi pe dracu’!”. Apoi îl privește.
– Mi-e cam foame, ție nu?
– O, da, și sunt și foarte obosit.
– Mi-e foarte foame.
E acum rândul lui Michael să-l studieze câteva clipe.
– Cred că ar fi bine până mâine, când poți face o plângere la
poliție, să accepți invitația mea. Touchstone îl privește curios,
cu toata fața luminându-i-se. Merg la o cabană sau, mă rog, un fel
de conac, așa cred. Ce-o fi. Mai mult ca sigur că mai au o cameră
liberă.
– Și mâncare, bineînțeles. Ce faci acolo?, dacă mi-este permis să
întreb.
– Am o întâlnire importantă. Touchstone îl privește curios. Cu
producătorii mei. M-au invitat aici să vedem și câteva locații de
filmare.
– Faci filme?
– Scriu. Îmi cumpără scenariul, îi spune Michael, zâmbind ușor
infatuat.
– Și ce legătură are cu Transilvania?
– Aici se petrece acțiunea.
– Aha.
Touchstone oftează și se uită pe geam. Michael este ușor nemulțumit
de lipsa de recunoștință a bărbatului de lângă el. Îi aruncă cu
rapiditate o privire rece. Însă chiar în clipa aceea englezul își
întoarce privirea spre el.
– Mulțumesc, Michael.
Michael se înviorează puțin, dar este și mirat de răspunsul care
vine atât de prompt, imediat în urma gândului său.
– Cu plăcere.
– Faci des gesturi de-astea?
– Ce gesturi?
– De bunăvoință. Să ajuți, să culegi oameni de pe stradă, de pe
șosele sau din păduri?
Michael râde.
– Nu, doar când se întâmplă să fie jefuiți și aproape morți de
foame.
Touchstone râde și el. GPS-ul atenționează că trebuie să facă la
stânga, pe un drum îngust. Michael virează, încetinind. Înaintează
tot prin pădure.
– Ești un tip de treabă, nu-i așa?
Michael zâmbește încurcat.
– Ei bine, da… Cel puțin așa cred. Prețuiesc viața. Viața tuturor
oamenilor, dar și a tuturor viețuitoarelor. Nu vreau să fac pe
nimeni să sufere.
– Păi atunci ar trebui să fii și vegetarian. Ești?
– Da, sigur că sunt, ai ghicit. Nu sunt de acord nici măcar cu
sacrificarea unei biete insecte și, firește, nici cu sacrificarea
animalelor pentru hrană.
– Bravo, Michael. Îmi place atitudinea ta. Acum chiar că mă simt în
siguranță.
Michael, ridicându-și ochii și privind în oglinda retrovizoare, îl
vede pentru câteva clipe reflectat pe Touchstone șezând pe bancheta
din spate. Un fior rapid de groază îi străbate coloana vertebrală
oprindu-i-se în creier. Privește rapid la bărbatul de lângă el,
care nu s-a mișcat de-acolo, apoi iar în oglindă, unde acum nu se
vede altceva decât șoseaua pustie din spate.
– Cum adică?, întreabă Michael cu o mină neliniștită.
– Adică nu vrei să spui că nu știi ce se spune? Touchstone face o
pauză, Michael îl privește curios. Să nu iei străini în mașină, dar
nici să nu accepți să te sui în mașina unor necunoscuți. Nu poți să
știi de unde pândește un criminal în serie, continuă Touchstone
imperturbabil.
– Nu prea sunt în Transilvania, din câte știu.
– Așa e, dar sunt o mulțime în America, de unde vii tu, nu-i
așa?
Touchstone râde primul. Ușor, ușor se molipsește și Michael.
– Și zici că te-au jefuit?
– Da, cam primitivi și sălbatici transilvănenii ăștia, adică
românii, în general.
Michael îl privește puțin nedumerit.
– A, te referi la rădăcinile lor, la principele Dracula?, care era
celebru pentru cruzimea pedepsei sale favorite – trasul în țeapă -,
de unde i-au pus și porecla Țepeș.
– Nu, dar să nu uităm că metodele astea se înscriau în cadrul
general al Evului Mediu, cum i-au spus mai apoi istoricii, cam
neinspirat, după părerea mea. Din îndepărtata Moscovă și până la
țărmurile Atlanticului se foloseau din plin securea călăului,
ștreangurile, arderile pe rug sau torturile. Eșafodul era mai
presus decât un spectacol de bâlci, era o adevărată hrană
spirituală.
– Așa e, zâmbește Michael. Sancta Simplicitas, cum se pare că a
spus teologul Jan Hus de pe rug la adresa bătrânicii zeloase care
punea și ea, cu candoare, câteva crenguțe la picioarele lui ca să
ajute la mai buna aprindere a focului. Dar atunci la ce te
referi?
– Zic că sunt primitivi și sălbatici pentru că la sărbătorile lor
creștine mai importante, aici în Transilvania, dar nu numai aici,
ci în toată România, fac un măcel îngrozitor, de
neimaginat…
– Ce e, care e?, îl privește Michael puțin înspăimântat.
– Sunt omorâți de Paște miloane de miei… acele făpturi minunate
și nevinovate care au doar câteva săptămâni de viață… Agnus Dei:
qui tollis peccata mundi, miserere nobis (Din Misa religioasă:
“Mielul Domnului, care ai luat asupra ta păcatele lumii, ai milă de
noi.”), cântă încet, cu privirea tristă. O, Isuse, dacă ai putea
veni înapoi și-ai ajunge aici nu ți-ar plăcea să vezi acest masacru
al inocenților. Dar nu știm dacă Isus a existat cu adevărat, nu-i
așa?
– Da, așa e. Nu poate susține nimeni că știe sigur.
– Anevoioasă trudă să-l descoperi pe făuritorul și părintele
universului, spunea Platon, dar odată descoperit este greu… ba
nu, nu zice greu, zice chiar imposibil… deci este imposibil să-l
dezvălui tuturor oamenilor. Mai ales oamenilor de aici, adaug eu…
Iar de Crăciun sunt uciși milioane de porci. Am suferit mereu la
sărbătorile astea ale lor la care înfulecau și se îmbuibau și iar
se îndopau și se mai și îmbătau ca… neoamenii, cu mâinile mânjite
de valuri de sânge.
Michael îl privește cu compasiune. Touchstone își trăiește
aminitirile cu multă suferință.
– Dar ce poți face? În toată lumea se sacrifică animale pentru
hrană. Și în America se mănâncă milioane de curcani și pui și porci
și vaci, îi spune Michael încercând să-l liniștească.
– Dar ce, am spus cumva că ăia nu sunt și ei primitivi și
neevoluați? Tac amândoi câteva clipe. Apoi Touchstone sparge iar
tăcerea. Și de ce spuneai că te-au chemat producătorii tăi tocmai
aici?
– O vizită de acomodare, pentru ei. Și m-au întrebat dacă m-ar
interesa și pe mine. Plătesc ei totul, bineînțeles. Și m-a tentat.
N-am mai fost în Transilvania.
– Și ai scris un scenariu care se întâmplă aici fără să…
– O, sigur că da. Crezi că toți scriitorii scriu numai despre
locurile pe care le cunosc sau pe care măcar le-au vizitat?
Touchstone este câteva clipe gânditor.
– Da, cred că ai dreptate.
Michael se gândește că engleza bufonului este impecabilă. Însă i se
pare că pronunția lui poate ascunde ceva, încă nu-și dă seama ce.
Pare că încearcă uneori, poate prea evident, să acopere orice
posibil accent sau particularitate care i-ar putea trăda regiunea
de proveniență – sau poate greșește, poate că Touchstone vorbește
într-adevăr o engleză aleasă.
Mașina se apropie de o cabană-conac aflată într-o poiană întinsă,
în mijlocul pădurii. În depărtare se întrevede prin întuneric
silueta unor munți masivi. Michael oprește lângă o altă mașină.
Touchstone coboară și se îndreaptă în spate, spre portbagaj.
Michael iese cu harta în mână și vine lângă Touchstone.
– Pot să te ajut cu ceva?
Michael deschide portbagajul.
– OK, dacă vrei, mulțumesc. Și nici nu intri înăuntru cu mâna
goală.
Michael ia o geacă groasă și o geantă. Touchstone, zâmbind
misterios, ia a doua geantă. Pornesc spre ușa cabanei. Înăuntru,
prin geamul scăldat de o lumină cu tentă gălbuie, se văd câteva
siluete. Cei doi ajung la ușă. Michael apasă pe clanță și o
deschide.
*
În holul spațios de la intrare sunt doi bărbați. Michael se
apropie de ei cu un zâmbet larg, a cărui motivație poate fi bucuria
semnării contractului sau apropiata cină. Unul dintre ei, cel mai
în vârstă, chel și impozant, cu o expresie spiritualizată, îl
întâmpină zâmbindu-i și întinzându-i mâna. Șchioapătă ușor când
merge, chiar dacă se ajută cu un baston.
– Bine ai venit. Eu sunt Charles.
Michael îi strânge mâna.
– Domnule Pennington, îmi pare bine să vă cunosc. Michael
Cunningham.
– Să nu fim atât de formali, Charles sau Charlie, spune-mi cum
preferi. Și el e James Hooker, producătorul executiv.
James Hooker, care este cu vreo douăzeci de ani mai tânăr, ceva mai
scund decât Pennington, dar mai solid, îi strânge mâna.
– Bine ai venit. Prietenii îmi spun Jimmy, consideră-te unul dintre
ei.
– Îmi pare bine, îi spune Michael, însă realizează că ochii lui
Jimmy exprimă opusul cuvintelor sale. Eu am venit cu… Vi-l
prezint pe…
Michael se întoarce să-l introducă pe Touchstone, dar acesta a
dispărut. Pe podea, la o jumătate de metru în spatele lui, este
geanta pe care Touchstone o luase din portbagaj. Michael privește
foarte surprins în spate și apoi se întoarce spre cei doi, cu o
expresie total nedumerită.
– Era cu mine…
– Cine?
Michael sesizează aceeași sclipire de ostilitate în privirea lui
Hooker. Apoi se mai uită o dată în spate și face câțiva pași până
la ușa rămasă deschisă în urma lui. Se uită afară și apoi se
întoarce pe loc, spre cei doi. Jimmy și Charlie se apropie de
el.
– Touchstone. Ne-am întâlnit mai devreme.
– Adică mai erai cu cineva?
Charles pare interesat cu adevărat. Michael mai aruncă o privire
afară, îngândurat.
– Da, cu un domn, un englez. A fost jefuit. I-au luat mașina,
bagajele, tot ce avea.
Va urma