O respectabilă doamnă, cu nume plat ca malurile Tamisei, Jacqueline Wilson (foto 1), este, în Marea Britanie, la fel de citită ca J.K. Rowling. A scris, e drept, mult mai mult decât ilustra mămică a lui Harry Potter (care, până una-alta, după ce și-a făcut plinul de glorie & bani, pare să fi renunțat la scris) și a publicat circa 100 de volume din care a vândut, doar în UK, 25 de milioane de exemplare.

Secretul ei? Scrie, de cel puțin un deceniu încoace, contra curentului. Adică, în timp ce toată lumea scriitoricească preocupată să fascineze copiii, preadolescenții și adolescenții (cea mai importantă categorie de cititori ai lumii, în momentul de față) folosește resursele genului fantasy până la saturație, domnia-sa rămâne, deliberat, “old fashioned”, producând istorii fără. Fără vampiri, fără vrăjitori, fără salturi temporale și lumi paralele, fără morți-vii, fără hobbiți și trolli, fără montgolfiere postmoderne care se deplasează cu viteza gândului și fără personaje care devin invizibile. Pe scurt, fără magie. Încearcă să construiască povești clasice, orientate însă după problemele lumii moderne.

Protagonistele ei, adolescente care se numesc Jenny, Millie, Charlotte, Avril, Hellen, sau Mary, se confruntă cu divorțul părinților, cu anorexia, cu venirea Zburătorului, cu homosexualitatea, cu bolile mentale, cu intrigile din mediul școlar sau cu adopția. Toate dramele lor sunt tratate cu o remarcabilă finețe, cu empatie (și, desigur, vicleșug scriitoricesc), izbutind să cucerească publicul minor și să-l seducă până la dependență.

“Atunci când scriu povestea unei fetițe de zece ani, în capul meu am vârsta de zece de ani. Păstrez o amintire vie a fetiței care am fost, îmi aduc aminte de toate sentimentele, dorințele și temerile mele de-atunci. Încercând, în același timp, să rămân în epoca de azi, cea în care trăiesc cititorii mei. Nu dau greș niciodată. Până într-atâta încât copiii care îmi scriu mi se confesează de parcă aș fi de vârsta lor.” Doamna Wilson a găsit de cuviință să-și însoțească, mereu, textele cu ilustrațiile și coperțile semnate de de Nick Sharratt. Simple, vesele cromatic, imaginile par de la grupa mică în raport cu problemele apăsătoare pe care vor să le ilustreze, dar nu-și descurajează (ba chiar dimpotrivă) publicul (vezi foto 2).

Tot spre deosebire de confrații ei care scriu noua literatură pentru copii încheindu-și poveștile, dacă nu chiar ca Andersen, măcar în coadă de pește sau de dragon, dna Wilson preferă finalurile tonice, cu focuri de artificii. Cărțile ei se termină întotdeauna bine și sunt atât de pline de înțelepciune și de optimism efervescent, încât dascălii din Marea Britanie au făcut din ele niște repere ale programei școlare. Condiție pe care Jacqueline Wilson (65 de ani împliniți pe 17 decembrie) o întreține cu tenacitate (în ciuda unui recent infarct), mergând adesea în școli (precum Jamie Oliver) și susținând prelegeri despre binefacerile lecturii. De fiecare cu dată cu efect, pentru că Jacqueline își cunoaște perfect copiii: “Astăzi, ei știu o grămadă de lucruri. În același timp, nu mai au o clipă liberă. Părinții lor sunt constant îngrijorați și preocupați, și vor să le organizeze toate activitățile și viața socială. De fapt, au mult mai puțină libertate decât pe vremuri. Când eram copil, eram lăsați să mergem la școală împreună cu colegii, ieșeam afară fără să dăm socoteală, ne jucam până osteneam. Astăzi, copiii sunt obligați, parcă, să crească mai repede. Ceea ce, pentru ei, reprezintă o mare sursă de angoasă.” Pe care Jacqueline încearcă și izbutește cel mai adesea s-o risipească. Lucru ce nu a trecut nebăgat în seamă de casa regală. În 2008, J. Wilson a fost înnobilată de Regină cu titlul de “Dame Commander of the Order of the British Empire“.