Sfârșitul săptămânii trecute a fost un moment de doliu pentru scena artistică internațională, dar și pentru brokerii de pe bursa românească.
Moartea cântăreței britanice Amy Winehouse, la doar 27 de ani, a
eclipsat însă eșecul ofertei Petrom, care pentru mulți echivalează
cu moartea bursei de la București, tot la o vârstă fragedă (doar 16
ani).
Pentru mulți dintre cei care lucrează pe această piață și așteaptă de 16 ani o minune, o primă ofertă publică de acțiuni reușită care să atragă atenția și mai ales banii marilor fonduri de investiții străine, care să pună România pe harta piețelor de capital, care să ajungă pe prima pagină în Financial Times și Wall Street Journal, eșecul ofertei Petrom a spulberat orice speranță. La fel ca și în cazul celor care așteptau ca Amy Winehouse să scape de dependența de alcool și să-și ducă la alt nivel cariera promițătoare.
Cauzele eșecului de la Petrom au fost întoarse pe toate părțile,
explicațiile nu au întârziat să apară: de la contextul nefavorabil
de pe piețele internaționale, la nepricereprea sau lipsa de
experiență a intermediarilor sau nepăsarea statului care a stabilit
un preț prea mare. Pentru toate există argumente și probabil că
indiferent care ar fi fost rezultatul ofertei s-ar fi găsit
vinovați. Mă întreb ce s-ar fi spus dacă statul anunța un preț
minim de 0,3 lei și vindea toate acțiunile sau dacă, dimpotrivă, ar
fi venit un investitor mare, eventual din Rusia, mare care să
cumpere toate acțiunile la prețul maxim.
Cred totuși că o mare vină pentru eșecul de la Petrom îl are
percepția pe care investitorii străini o au față de România. Iar
aici revin la comparația cu Amy Winehouse. Când zeci de mii de
oameni plătesc 50 de dolari pe un bilet ca să vină la concertul tău
și te văd beată pe scenă, incapabilă să articulezi vreun sunet, nu
te poți aștepta ca la viitoarele concerte să se mai înghesuie
cineva, chiar dacă știi că le poți oferi cea mai bună
reprezentanție a vieții tale. Poate doar dacă vinzi biletele cu 5
dolari sau le dai gratis.
Cam așa e și cu bursa de la București. După ce au investit zeci de
milioane de dolari în SIF-uri, iar președinții de SIF le calcă în
picioare drepturile cum vor ei, după ce au cumpărat acțiuni la
companii de pe RASDAQ și s-au trezit că acționarii majoritari își
bat joc de ei fără ca CNVM să schițeze vreun gest, după ce au
intrat la Fondul Proprietatea doar ca să vadă că statul bagă mâna
fără rușine în buzunarele lor prin donații precum cea de la Romgaz,
fondurile străine s-au cam săturat de România. Iar cum publicitatea
negativă (la care Franklin Templeton cu expunerea lui
internațională a contribuit din plin în cazul donației de la
Romgaz, prin articole în FT și Bloomberg) este mult mai eficientă
decât cea pozitivă și rămâne mult mai multă vreme în mintea
investitorilor, degeaba încearcă România să arate acum că s-a
schimbat, că vrea să privatizeze companiile de stat prin bursă ca
Polonia, că este serioasă și își respectă angajamentele asumate
față de FMI, pentru că nu prea are succes. Ori se vinde foarte
ieftin, ori nu se vinde deloc.
Din păcate, asta cred că e principala problemă a bursei de la
București. Se vede în prețul Fondului Proprietatea, care se
tranzacționează la mai puțin de jumătate din valoarea activelor, se
vede în prețul SIF-urilor, care sunt în aceeași situație, s-a văzut
în oferta Petrom și cred că se va vedea și la Transelectrica și
Transgaz, dacă vor mai fi.
Ca o paranteză, Transelectrica, o companie cu afaceri de 600 de
milioane de euro, face un profit de doar 2 milioane de euro pe an,
iar în politica de stabilire a tarifelor de către autoritatea de
reglementare nu există nicio predictibilitate. La fel și la
Transgaz, unde statul nu se poate decide dacă dă tot profitul
pentru dividende sau mai lasă bani în companie pentru investiții.
Acestea sunt “poveștile de succes” cu care statul va încerca (dacă
e să ne luăm după declarațiile din ultima săptămână ale
oficialilor) să câștige încrederea investitorilor, după ce a eșuat
cu cea mai mare și mai profitabilă companie din România, care mai
este și privată pe deasupra.
Aici e diferența față de Amy Winehouse. Lăsând la o parte alcoolul și tatuajele, rămân talentul și vocea unică. În cazul bursei de la București, nu rămâne nimic.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.