In ultimii ani, teatrele din Romania au inceput sa o duca mai bine: “ordonatorii de credite” s-au mai inmuiat, sponsorii s-au mai intarit si banii, de bine-de rau, ajung si pentru productie, si pentru salarii, si pentru reparatii, ba chiar, cateodata, si pentru investitii. Ca situatia nu mai e chiar atat de… dramatica se poate vedea, de altminteri, si cu ochiul liber: multe teatre au fost renovate, reconditionate, re-dotate. In Bucuresti, cel putin, salile in care ti-e neplacut sa intri (din motive extraartistice, vreau sa spun) pot fi numarate pe degetele unei singure maini si chiar si acestea, salile respective, se pregatesc sa intre, azi-maine, in reparatii. In linii mari, e perfect.
Imaginea idilica se incetoseaza insa atunci cand treci de la liniile mari la liniile mici sau la puncte, adica atunci cand ajungem la acele detalii, aparent lipsite de importanta, dar datorita carora poti sa respiri cu usurare aerul conditionat si sa te cuibaresti satisfacut in fotoliul cel comod. Am mai pomenit, in acest spatiu, despre asemenea detalii; spre exemplu, despre usile nefolosite de la intrarea in teatre (in zdrobitoarea majoritate a teatrelor romanesti este functionala o singura cale de acces), lucru ce face din patrunderea in templul artei o actiune mobiliztoare pentru muschi, dar daunatoare pentru haine. O data ajuns in foaier, spectatorul victorios ar dori sa-si serbeze triumful cu o inghititura de apa, de suc, de cafea – ma rog, de ceva lichid. Daca teatrul in care a intrat are legaturi tandre cu vreo firma de consumabile alimentare, poate cumpara o sticla de plastic cu “ceva”, pe care apoi, oricat de elegant e imbracat, va trebui s-o care cu sine peste tot, turnandu-si-o direct pe gat, macar pana ii trece setea: pahare nu exista, iar sa ramana langa tejghea nu poate, caci n-are loc (si, fireste, nici scaune). Dar, in fine, iata-l razbind in sala de spectacol, cu biletul in mana. Vrea sa se aseze. In 90% dintre auditorii, lumina ambientala e total insuficienta si, oricum, ineficienta. Placuta cu numarul randului e fie greu vizibila, fie plasata “excentric” (de pilda, pe podea), fie absenta, pur si simplu. Dar, daca randurile poti sa le mai si numeri (desi, montarile cu prelungire in sala, procedeul e riscant), ce te faci cu numarul locului? Acesta, cand nu e smuls, este amplasat ori pe exteriorul spatarului, unde ti-e imposibil sa-l zaresti, ori pe stinghia de jos a scaunului, unde nu-ti da prin cap sa-l cauti. S.a.m.d. De unde se vede ca in viata, inclusiv in viata teatrala, banii nu sunt totul. (A.G.)