Disperarea era accentuată și de interdicția reîntoarcerii în patrie. Lui I. Ghika i-a scris că a fost tentat „să aștepte ziua cea mare pe malul cel străin al Dunării”. Până atunci „mă voi uita pe Dunăre până mi se vor zvânta ochii”. Aleseseră calea directă, la lumina soarelui. De acum înainte – probabil în urma unor ședințe tăinuite chiar și Masoneriei – toate secțiunile pașoptiștilor noștri vor fi orientate înspre țelul național, respectându-se două principii: al tăcerii absolute și al răbdării. Vrând-nevrând se transformau în actori pentru a juca de ochii lumii o scenetă credibilă, dar în fond înșelătoare: „Vom întoarce Cerul și Pământul pentru a ajunge la Țelul nostru”. Formal se vor orienta și acționa la lumina frăției masonice, atotputernică sub cârmuirea Suveranului ei devenit Împărat al Franței. Ca un cunoscător și nu ca un vizionar, D. Brătianu declara: „Prezentul rezbel s-a ivit în condiții așa de favorabile Principatelor noastre, încât îmi vine să cred că providența i-a provocat înadins pe români”. Concomitent cu intensificarea acțiunilor militare din Principate, se accelera și activitatea diplomatică a exilaților pașoptiști, un prim rezultat fiind reanimarea publicisticii europene în jurul chestiunii Principatelor. Tema favorită, puțin cunoscută europenilor de rând: denunțarea intențiilor Rusiei de cotropire, ascunse sub pretextul eliberării popoarelor creștine din Balcani și din Carpați. Totodată întocmeau memorii pe care le trimiteau la Paris, Londra și Constantinopole. Într-un asemenea memoriu, înaintat lui Walewski, ministrul de externe francez, C.A. Rosetti, Ștefan Golescu, Cesar Bolliac și arhimandritul Ioasaf, subliniau că: „Noi nu suntem deloc o provincie ocupată, nici asimilată, nici anexată Turciei; noi am rămas stăpâni pe noi înșine, sub o suzeranitate definită și limitată”.
Statutul istorico-politic al țării trebuia lămurit fiecărei mari puteri în parte. Și au acționat în consecință. Explicând celor din țară realitatea istorică la care participau efectiv, ei arătau că: „Îndată ce s-a ivit chestiunea Orientului și-o scânteie de speranță a lucit, unul din noi fu însărcinat ca să se puie în relații cu ministrul treburilor din afară al Franței și să-l asigure de dispozițiile românilor. Știți, de asemenea, că s-au dat memorii necontenit aici, la Londra și la Constantinopole. Iată, fraților, purtarea noastră de când cauza românească a intrat în această fază nouă”. Efectul intensei activități a exilaților pașoptiști și al discuțiilor purtate în cadrul lojilor s-a manifestat prin concretizarea alianței europene împotriva Rusiei și prin izgonirea rușilor din Principate. În urma Conferinței de Pace de la Paris, Moldova a recâștigat trei dintre județele răpite de ruși în 1812. În plus, exilații au putut reveni în patrie să lucreze la clădirea Statului Român și la „luminarea poporului”.
Într-o epistolă datată 10 iulie 1857 Talleyrand-Perigord îl informa pe contele Walewski, strecurând și o anticipație: „Domnii Golescu, Rosetti și Dumitru Brătianu au sosit deja la București și este probabil ca toți trei să fie aleși deputați în Divan”. Ieșit în număr mare, poporul din București și-a condus fruntașii în triumf până la Câmpul Libertății de la poalele Dealului Filaret. „Acolo, scrie Maria Rosetti, drapelul tricolor, singurul vestigiu din 1848, saluta venirea lor”. Ajunși acasă, porniră lupta pentru Unirea Principatelor. Aleși, într-adevăr deputați în Divan, au deschis ostilitățile de la prima ședință, în 29 septembrie 1857. Locul „Frăției” va fi luat de „Steaua Dunării”, care avea misiunea de a realiza Unirea și Statul Român, importanța ei scăzând în mod semnificativ după 24 ianuarie 1862. Acționând astfel, în subteran și coordonat, ajutați frățește pe plan internațional, cum rezultă din epistolarul pașoptist, ei au pus temelia Unirii în numai doi ani, prin alegerea aceluiași domnitor în Moldova și în Țara Românească. În privința întemeierii Statului lucrurile, cum vom vedea mai jos, au fost mai complicate. Deși în ambele Principate Adunările ad-hoc stabiliseră cu fermitate aducerea unui „Domn străin”, s-a considerat că este în interesul Unirii depline și pentru bunul mers al aplicării programului pașoptist, condiție sine qua non a lucrării de taină, să fie ales un „frate” pământean, boier neînrudit cu boierimea de os domnesc. Dificila sarcină i-a revenit lui Alexandru Ioan Cuza, Domn cu numele de Alexandru Ioan I. Pentru orice eventualitate s-a votat o moțiune, la care a subscris și Cuza, în care se specifica:”Unirea Principatelor sub un Principe din familiile domnitoare ale Europei, cerută de Adunările ad-hoc, a fost, este și va fi dorința cea mai vie a națiunii române”. Astfel, încă din data de 5 ianuarie 1859 „frații” pregătiseră actul de la 11 februarie 1866! În același sens, C.A. Rosetti a transmis posterității o – altminteri curioasă – amenințare, avertizându-l pe noul Domn chiar în 5 ianuarie 1859: „Atâta timp cât tu vei purta stindardul Unirii, al naționalității, al justiției și al libertății, muntenii și moldovenii te vor urma ca un singur om”.
Dacă nu, afară cu tine… Anii domniei lui Cuza au fost anii întemeierii Statului Român, prin dată cât și prin reformele cerute de necesitate, regăsite în marea lor majoritate în programul pașoptist. Guvernele „frățești”, de coloratură liberală, garantau punerea lor în practică, opoziția, ca grup, fiind formală. Oricum, în acei ani interesul personal nu pătrunsese în Parlament. Un bun exemplu este așa zisa „lovitură de stat a lui Cuza”. Scenariu de culise gândit și mai cu seamă interpretat perfect. Plebiscitul din 21 mai 1864, soldat cu un rezultat revoluționar, a însemnat ruptura definitivă de feudalism, „dăduse în cap boierilor”, cum l-a sintetizat admirabil de C.A. Rosetti, falsă victimă a „dictaturii cuziste”. Pe de altă parte, plebiscitul a indicat Europei că poporul român a învățat remarcabil de repede să-și hotărască singur viitorul, că a optat pentru occidentalizare, cum va sublinia altă falsă victimă a lui Cuza, A.D. Sturdza. Recunoașterea „Statutului dezvoltător” de către Marile Puteri, păcălite strașnic de acești minunați actori, a creat un precedent prețios pentru manevrele de mai târziu. Această maturizare galopantă și îndeplinirea programului de reforme social-politice propus, au deschis calea spre celelalte etape ale edificării României. Acuzatorilor de republicanism, cât și celor care cereau numaidecât instaurarea unei republici danubiene, majoritatea evrei din Franța, republicanul(doar vizavi de Imperiul European!) C.A. Rosetti le explica limpede că: „Austria și Rusia având monarhie, ar fi foarte imprudent să încercăm a ridica o republică lângă dânsele”. Cade, iată și această bănuială. Tronul Principelui Străin fusese fondat de Unirea definitivă, întărit de reforme și consolidat de „Statutul dezvoltător”, toate misiuni îndeplinite admirabil de Cuza. Nimic întâmplător: cu o lună înainte de Unirea definitivă, în ședința Camerei din 11 decembrie 1861, „frații” au dat citire, prin I.C. Brătianu, unei telegrame trimise lui Cuza, aflat atunci la Iași. Depeșa începea cu aceste cuvinte: „După Tronurile Moldovei și Țării Românești pe care românii V-au înălțat în voința lor de a se uni, Măria Ta ai ridicat Tronul României”. Domnul era anunțat că își îndeplinise prima misiune! Urma, firesc, căutarea unui prinț care nu trebuia să fie înrudit cu Țarul. Este contextul apariției așa zisei „monstruoase coaliții”, ca să utilizez sintagma poetică inventată de Bolliac, fostul secretar particular al generalului Bem, asasinul românilor ardeleni. Pentru a nu da de bănuit Austriei și Porții, pregătite să intervină sub pretextul liniștirii situației, schimbarea Domnului a avut aparența unei lovituri de stat dirijată de C.A. Rosetti și care s-a petrecut în cea mai deplină liniște pe data de 11 februarie 1866. Să se observe următoarele: abdicarea i-a fost înaintată lui Cuza de trei „ucenici” ai Lojii „Înțelepții din Heliopolis”, constituită – după „incendierea” Lojii Steaua Dunării – cu scopul consolidării vechiului Stat pentru trecerea la stadiul superior conform criteriilor europene, între aceștia figurând și viitorul ginere al lui Rosetti, căpitanul Constantin Pillat. Nu-i de mirare, cu câteva excepții, atât Locotenența Domnească, cât și Guvernul Provizoriu vor fi alcătuite din membri ai lojii amintite. Ar mai fi de adăugat un amănunt: Principele Străin proclamat Domn al României chiar în ziua așa numitei abdicări forțate a lui Cuza, Philip de Flandra, era membru marcant al Marelui Orient al Germaniei. Cu toată această apartenență „sănătoasă”, el a fost respins tocmai de Marele Orient al Franței, în particular de Împăratul Napoleon al III-lea, invocându-se cauze genealogice și de viitor geopolitic. Incertitudinea a persistat până în data de 14 martie 1866, când I.C. Brătianu a telegrafiat de la Paris: „Candidatul Angliei este Carol de Hohenzollern”. Este de presupus că alegerea nu i-a încântat pe „frați” dintr-un motiv clar: principele fiind catolic, nu putea fi mason și în nici un caz simpatizant al Marelui Orient laic și quasirepublican.
Problemă serioasă, căci, situată între două imperii declarat antimasonice și slab ocrotită de Poartă, România nu avea altă șansă de supraviețuire decât beneficiind de frăția masonică internațională. Era de văzut cum îl vor struni pe calea sănătoasă. Carol de Hohenzollern a fost acceptat din lipsă de contracandidați și pentru că la Iași, în acel moment, se agita o mișcare separatistă susținută de ruși, înăbușită fără emoții în 3 aprilie 1866. Cu o zi înainte, în 2 aprilie, avusese loc plebiscitul pentru alegerea noului Domn, repet: posibil doar prin acceptarea Statutului dezvoltător de către Marile Puteri! Anticipând rezultatul, C.A. Rosetti și Nicolae Golescu anunță poporul că: „Cerul se deschide pentru România spre a înregistra nemurirea ei ca națiune”, întrucât „avem asigurarea că prințul Carol I al României va conduce România pe calea dreptății, virtuții și libertății”. Așteptările nu le-au fost înșelate, în nici un caz din perspectivă românească. O singură dată au intervenit „frații” în politica Domnului, în vara anului 1870, când, temându-se de influența Germaniei după înfrângerea suveranului lor de taină, Napoleon III, au pus la cale în Muntenia o mișcare de forță, care s-a soldat cu aventura ploieșteană a lui Candiano-Popescu, ridiculizată de Caragiale sub formula „republica de la Ploiești” și cu un scurt autoexil al lui Rosetti în Franța, pare-se din cauză că nu împărtășise, din motivele geopolitice mărturisite mai sus, aventura înjghebată de Eugeniu Carada. Rezultatul mișcării s-a dovedit, totuși, pozitiv, Carol I pricepând că în țară există o forță secretă, care, trecând peste faptul că îl așezase pe Tron, urma cu îndârjire un drum anume și că, dacă o va respecta la justa valoare, între el și ea va fi o armonie deplină. Exceptând problema marii proprietăți, considerată de el ca prematură, Carol I a subscris total la programul „Frăției” și la păstrarea echidistanței față de Germania și de Franța. Maria Rosetti, care considerase această corecție politică drept o victorie a soțului și prietenilor săi cu impact asupra viitorului, i-a mărturisit Piei Brătianu un „gând vizionar”: „Cu voia lui Dumnezeu n-a mai rămas de făptuit decât Independența deplină și creșterea țării pe vechile fruntarii ale lui Mihai Viteazul”. Erau ultimele două etape din planul urmărit de Rosetti și de confrații lui naționaliști.